Aniversare

Astazi este aniverarea lui Nikola Tesla si Google a pregatit un doodle:
Citeste in continuare...

A venit vara

Astazi a avut loc solstitiul de vara si a inceput oficial sezonul de vara. Google are un doodle pentru asta:

Citeste in continuare...

M-am mutat

Incepand de astazi adresa noua a blogului este http://blog.e-didu.ro. Va rugam sa va actualizati favoritele. Citeste in continuare...

Din şopronul bătrânesc

Pierdute în incertitudinile documentelor istorice colaterale, veştile noastre din trecutul familiei au rămas pâna azi pe etajera cu poveşti transmise prin viu grai. De unde in vestul Europei, gaseşti ramificaţiile familiilor până peste zeci si zeci de generaţii la noi,puţine sunt familiile, care deţin informaţii documentate din negura secolelor trecute. Am abservat aceasta intrând prin spaţiul arhivistic judeţean sau naţional de unde am cules unele documente foarte puţin relevante pentru a fi scormonite.

Mai captivante mi-au părut relatările, pline de isprăvi şi haz, din şopronul ori velniţa conacului de pe malul Sărăţelului, pe care le-am auzit de la velnicerii grecului,a pelativ sub care era gratulat Ioan, bunicul dinspre mamă. Interesant că fratelui său,Toma,palicar şi plin de vervă anecdotică,stopită din belşug cu poveşti imaginare,lumea ii zicea direct, don Toma. E adevărat că deosebirile comportamentale, manifestările de voinţă şi de caracter îi separau vizibi. Ioan interiorizat, scump la vorbă, dar cu un suflet de mare artist, cânta la vioară cu mâna stangă, trecut prin cumplitele traume ale razboiului balcanic şi primului război mondial, Toma, vorbăreţ, cu gluma ori şotia în sân, uşor la mânie dar şi la împăcăciune. Era mai mic, rămăsese acasă flăcău, se împrietenise cu nemţii în timpul ocupaţiei, gata să plece cu ei, mai apoi, strunit de Enache, ”grecu ăl bătrân”, tatăl lor şi al Marioarei sora cea mică. Deşi atât de diferiţi, o trăsătură comuna îi caracteriza: munca neobosită pentru pamânt, pentru avere. O moşteniseră ”din neam”, fraţii Ghiza - Enache, Tudorache si Vasilache – au parasit Nevisca, o mică localitate din Macedonia grecească, după revoluţia paşoptistă, ajungând în principatele româneşti unde, cu orecari cunoştinţe în marea boierime a vremurilor, se plasează ca dijmuitori, cămătari ori administratori.

Cel mai stabil a rămas Enache despre care, cum am mai spus, se povestea că ar fi avut o bună relaţie cu boierul Solacolu, şi ca frate mai mare, care la cei patruzeci de ani, lăsase acasă o nevastă cu trei copii, dovedea, probabil destulă incredere. S-a instalat,mai întâi ca socotitor la dijmă, apoi ca administrator, deschizând şi o prăvălie de coloniale la Mânzăleşti-Măneşti. Ca negustor, apoi ca administrator de moşie, Enache se vede dând mai multă importanţă acumulării de capital decât celor rămaşi la Nevisca. Aşa decide să o ceară de soţie pe Maria poreclită şi Gâlia, fata lui Chelu din Măneşti. Cu toată diferenţa de vârstă dintre cei doi soţi, aproape 20 de ani, legătura se dovedeşte solidă, şi în primii zece ani, apar toţi cei trei copii amintiţi mai sus.

Ioan, nascut în 1889, se remarcă de mic prin persevernţă şi este poreclit ”da-mi ţâţă că te tai”, deoarece a stat la sânul maică-si până la vârsta de trei ani. Învaţă scrisul şi cititul la şcoala din Mânzăleşti, fiind un elev bun la învăţătură, foarte aplecat către muzică, povestindu-se despre el că de la trei ani mergea la hora satului si, cu două beţe, se aşeza lângă lăutari imitându-i, şi „cânta” la o vioară imaginară. In clasa a treia învăţătorul notează o observaţie în catalog: ”are apucături de lăutar, se consemnează în clasa”... pentru ca în clasa a patra să primeasca laudele aceluiaşi învăţător deoarece „cu Nilă a lui Cristea, Ioan al Grecului au susţinut serbarea cu muzică”. E de înţeles că la insistenţele mamei sale baiatul căpătase o vioară, învăţând cu uşurinţă horele şi sârbele „naţionale”, cum ne spunea mai târziu, de la Ştefan din Odăile.

Relaţiile de familie erau tipice pentru ce trei macedoramâni. Fiecare cu grijile lui, dedicaţi afacerilor, se întâlneau odată sau de două ori pe an, la vreo onomastia sau la o sărbătoare creştinească mare, când, cu mare reţinere, fiecare îşi tânguia soarta. Enache, într-un fund de moşie, iar ceilalti doi in hăţişul oraşului ce se configura în acele vremi. Erau neânduplecaţi în materie financiară, nu se împrumutau reciproc, dar nici vreo risipă nu se pomenea în casa lor. In mod obişnuit vizitele erau scurte, se limitau la o dulceaţă cu apă rece, de la beci, o cafea de un leu, arareori o plăcintă cu brânză şi miere de albine, adusă de Enache de la moşie...

Fiecare se chivernisea pentru copiii lui, punând ”la ciorap” bani, aur, bijuterii. Duceau o viaţă cumpătată, calcultă şi cu multe eforturi zilnice. Cei doi de la oraş pe piaţă, mai toată ziulica, vânzând, cumpărând, mânuind cu zgârcenie paralele iar fratele Enache, de-a lungul şi de-a latul moşiei din zori şi până-n seară, în funcţie de anotimp, pe fâneţe şi izlazuri, prin păduri, livezi sau la staulele oilor sau vitelor mari, la arătură sau la treier. Supravrghia, aduna, strângea, preda la magazii sau organiza transpoartele spre conacul cel mare al lui Solacolu, din Gura Văii.

Citeste in continuare...

Scrisoare de la ţară

Afundate în ceaţa dimineţii, dealurile, din jurul ”celui mai frumos sat din ţară”, Gura Văii, îşi poartă culmile prin imensitatea broboanelor umede anunţând parcă — cu vârfurile lor, răsărite fantomatic, din loc în loc, prin pâcla alburie, uriaşi cu spinările curbate — intrarea Zânei belşugului, veseliei si nostalgiei triste, în palatal gijilor, al neliniştii sufleteşti stârnită de trecerea timpului, al dragostei pălite de sărutarea ei, ori învârtoşate cu nectarul rodului din vii… Alunecarea vălătucilor alburii pe vale, iţită de zorii ce străpung orizontul, dezgoleşte, treptat, miraculos, pajiştea verde negru, zburlită de sărutarea negurilor umede, apoi creionează brutal râpile înlăcrimate şi oferă spctacolul desenat al pomilor încremeniţi de uimitoarele culori ce li se dezvăluie cu fiecare zi. Peste Muchea Mare, lumina creste în intensitate iar pe vale, alburiul ceţei se prăvăleste, botezând poienile şi satul cu stropi reci.

Cu gândurile furate de irepetabilul spectacol pe care-l urmaream îndemnand caprele sa intre la muls, în stana de la Popa Bică, plutesc în fantezii reflexive trecând de la inutilitatea măsurarii timpului prezent, la dimensiunile nemăsurabile ale Universului ori la specificul spiritual al fiinţei umane împraştiată în cele zări. In inaltul cerului întunericul se topeşte, rupându-se din loc în loc, cu fiecare steluţă ce dispare, dezvăluind mai întâi griul boltei, apoi azuriul umed şi-în sârşit - albastrul contrastant cu cenuşiul văii. Dinspre auriul dantelat al norilor de la răsărit, uitaţi parcă de noaptea ce dispare, silueta argintată a unui avion strălucitor în soarele ce îl prinsese déjà, fugea spre apus lăsând în urmă, deşirat, brâul alb al pântecelor sale. Blândele patrupede, plictisite, somnolente, mestecandu-şi hrana plimbată, indecise a-şi lăsa obolul, aşteptau îndemnul meu.

Trăit, dincolo de jumătatea vieţii, în alte vremi cu ideatică turnată în forme dictate, împins de incertitudini şi nevoi confecţionate de cele mai multe ori de tiparele timpurilor, acoperit de vălul intens perceput al necunoşterii realului din lume, îmbălsămat în miasmele patriotarde ale fericirii declamate fără simţire reală în realitate, mereu aruncată-n viitor, macinat de iluzii şi speranţe lipsite de orizont palpabil, am târât în suflet şi trup apăsătoarea condamnare a naturii mele existenţiale din “origini nesănătoase”. Aceasta era “blazonul” care mi-a umplut dosarele tineretii: ”fiu de funcţionar, nepot de chiabur cu origină socială mic burgheză, deci nesănătoasa”.

Am fost contnuu marcat de spaimele copleşitoare ale exploataării omului de catre om, luptei de clasă şi ale “demascării” burgheziei şi moşierimii. In puţine situaţii, mai mult comice ori sensitive, simţeam bucurii sufleteşti. În iureşul nebun al cotidianuluii impus umplut de “activităţi” mimetice, lipsite de inspiraţie, rupte de spiritualitate, anii au trecut cu repezicune şi – acum - privind limpezirea orizontului sub tăişul razelor Soarelui, aflat tot mai aproape de răsărit, m-am hotărât să va transmit aceste rânduri subliniind: ”ce putin îi trebuie omului ca să fie fericit!”

“Ţa,la uşă!” Citeste in continuare...

Fotografii

Peisaje de vis din Romania:
http://picasaweb.google.com/oghion/DeLaSuceavaLaGuraVaii Citeste in continuare...

Fara suparare

Dar avem un bou onanist care ne face probleme. Il ajutam sa iasa numarul unu :-) Cine vrea sa sustina actiunea poate publica un articol similar. And here is the rest of it. Citeste in continuare...

Ultimul "atac" in spatele frontului (5)

Frunzele pomilor începură să tremure uşor, atinse de zefirul dinspre munte, copiii ieşiseră de mult din gârlă, cirovăindu-se sub mărul urzior de la Filipescu, iar pe dealul din faţa satului, turma de vite mari se îndrepta, în porneală, spre izvorul Ţeviei. ”Nea Ioane, ia o sticlă de la dom Fane şi du-te la Costică Dogărescu să-ţi dea nişte vin din butoiul ăla deschis la Sfânta Marie, dacă vrei să afli cum ai scăpat”, işi luă Ghiţă în serios rolul de primar, de cosolator al celor ce pleacă si de aghezmuitor pentru cei care rămâneau... ”Să-i spui că eu te-am trimis!” Se apropia înserarea, discret ca şi răcoarea ce se prăvălea dinspre munte, agitaţia în sat era scoasă din amorţeala acelei după amiezi ce parcă nu se mai termina, câinii îşi iuţeau lătratul, roţile de la fântâni prindeau viaţă, copiii intrau în retragere spre casele lor, privind cu jind spre dealurile din jur, ale Gurguiestilor si al Stupinii, pe care se agitau cei ce rămâneau noaptea, la pază, în vii... Frunzele pleoştite de căldură ale pomilor abia se mişcau, mai degrabă ca o zvâcnire de de somn cu vise, decât de apăsarea vântului.
Nu se ştie de câte ori a bătut Nea Ion drumul spre Costică Dogărescu în seara aceea. Despărţirea devenise pasională, lacrimogenă, ca de sfârşit de drum la o răspântie, dincolo de care nu se ştie ce va fi. ”Frumoasă ne-a fost viaţa Fănele si plină!” repeta după fiecare pahar cu vin Ghiţă! ”Plină de ce, mă?” replica Fane ca într-o piesă. ”De aventuri, dragul meu!” răspundea celălalt luându-l în braţe, pupându-l pe obraji, şoptindu-i la ureche „cu Franzeluţa mea iubită!” Aflat sub papucul coanei Anicuţa, nevastă-sa, Ghiţă simţea nevoia unor confesiuni publice, la un şpriţ, pentru a-şi afişa potenţa care, probabil, se afla sub masă, acasă. Ceea ce se ştie e că, datorită acelei nopţi, Fane a sosit la batalionul de pontonieri în momentul când acesta nu mai exista! Fusese decimat de nemţi în totalitate, iar comandanţii diviziei, miraţi cum de a scăpat, l-au trimis acasă. Sosit după cinci zile de „război”, pe o ploaie de sfârşit de vară, stârni bucuria familiei dar şi smiorcăielele coanei Sofiţa a cărei copii plecaseră pe frontul de vest. La un ceas târziu de noapte după sosirea acasă, cineva cicăni la uşă. Fane deschise şi la lumina lămpii de noapte, îl văzu în prag pe Ghiţă într-o ebrietate bine „argumentată”, plin de noroi, din cap până în picioare, ud până la piele, clătinându-se, făcu o piruetă în jurul uşii ţinând strâns in mâna clanţa, apoi, sprijinit puternic de Fane, se prăbuşi pe patul din bucătărie. In câteva clipe începu să sforăe... Grijuliu, Fănel, il dezbrăcă si după ce îl înveli cu un cearşaf, o rugă pe Puica să-i cureţe hainele. Dimineaţă, acestea erau călcate iar, printre suspine, Ghiţă, neputând să explice prezenţa sa aici, repeta continuu, ”amară mi-a fost viaţa măi Fănele,amară...”
Citeste in continuare...

Ultimul “atac” în spatele frontului (4)

În zarva şi ţipetele dogite de pietrele din lungul apei, apropierea lui Tică de mal rămase un moment fară nici o atenţie, dar fluerul prelung al acestuia plezni peste apă si se sparse de maluri prelungind liniştea ce se aşternuse brusc. ”Nelu, Adrian, Didu acasă toţi”!! urlă Tică cu faţa congestionată. Cu puţele zdrăngănid de şiroaiele de apă, copii ieşiră pe mal, întrbându-se ce-o fi. Nicu al lui nea Tomiţa, baiat mare, aproape flăcău, ieşi mai încet din apă şi-l intrebă pe vărul Tică: ”da ce-i bre, ce s-a întâmplat?” Acesta răspunse tare şi cu năduf: ”E război mă, futu-vă-n cur, ne-a venit ordin la toţi!” Atinşi parcă de bici cei mici începură să plângă fără rost, mai mult de frică si, ca treziţi dintr-un vis, alergau la pitrele pe care işi lepădaseră hainele, iar băieţii mai mari, ridicându-se în picioare, işi bălăbăneau mâinile, aruncând cu apă în faţă oarecum jenaţi dar, mai ales, crispaţi neânţelegând de ce era furios Nea Tică. Acesta se întorsese cu spatele urmărindu-şi nepoţii şi pe fratele Petrică, apoi întinse pasul spre casă.
Petrică, Nelu şi Adrian, alergau înspăimântaţi înţelegând că ceva se intâmplă. Didu şi Liviu se opriră miraţi, privind înspre casă, înţepaţi de suliţele soarelui ce scăpăta spre apus. ”Eu nu mai merg!” se povârni Liviu. ”Mie mi-e frică! Tata nu-i acasă”, mai adăugă el. Didu rămase o clipă pironit, distingând plânsetele ce se auzeau dinspre casa lui, tremurând ca varga de spaimă, îi spuse lui Liviu: ”hai la mine!” şi o rupseră amândoi la fugă. Urcară pe panta dinspre şosea de unde înţeleseră că ţipetele erau ale mamei sale, însoţite de ofurile coanei Sofiţa, ”aoileu, băieţii mei,” plânsetele Dorinei, fata din curte, peste care glasul de tenor al lui Mircea încerca să se impună: ”mai Fănele, potoleşte-te tu că eşti bărbat, stai să-ţi explic, eu am văzut.” ... Fane il întrerupse brusc şi mânios: ”ce mă, tu ai lăsat trei copii acasă?” Lacrimile i se impreunau în barbă, îşi imbrăţişă soţia, zguduinde-se de pâns, apoi întoarse capul spre Dorina, care îi luase în braţe pe amândoi, ”du-te şi pune şaua pe cal!” Mircea făcu ochii mari: ”de ce mă?” întrebă nedumerit. ”Plec!” ii spuse Fane scurt, ”dac-o fi să mor, oi muri şi gata!” mai adăugă el cu spiritul omului adept al soluţiilor radicale, riscante, încăpaţânate. ”Stai Fănele, rămâi aci Dorino, nu pleci nicăieri, nu vezi că termenul e de trei zile?” Larma se mai potolise, femeile îşi ştergeau lacrimile nepotolite, iar copiii răsuflară uşuraţi. Fane, neâncrezător din fire, il observă mai cu interes pe cumnatul său, îmbrăcat doar în cămaşă de ofiţer, îşi aminti de fratele său, şi el artilerist ca Mircea, replică nehotărât: ”şi ce facem?” Apoi, rotindu-şi privirea la copii, la cele trei femei rămase cu plânsul în barbă, zise fără precizie: ”bine, duceţi-vă la joacă măi băieţi!” În acelaşi moment intră pe poartă primarul Ghiţă, care auzise din drum ultimele schimburi de cuvinte şi, milos din fire, dar rămas tot ”mobilizat pe loc”, fiind conducătorul comunei, vroia să dea o notă curajoasă situaţiei. Scăpase momentul plânsului, la care era foarte sensibil. „Măi Fane, ce necaz, lăsaţi coană Puica că o să am grijă să nu vă lipsească nimic, ce să facem?” se adresă el privind prudent la cei de faţă, neştiind ce atitudine să adopte. ”Ehei, ce bine era să fi avut si eu numai fete!” se mai smiorcăi potolit coana Sofiţa, făcând aluzie la Ghiţă care nu avea decât o fată. ”Lasă mămică, stai liniştită că îţi aducem noi” spuse Mircea dând atmosferei un spirit mai optimist. Nu pentru mult timp căci panica se instală din nou: Ion Dănescu, venea de devale, coti spre casa lui dom' Fane şi descărcă dăsagii cu noutăţi despre cele petrecute după trecerea ruşilor, cum că la Policiori au luat o ţigancă cu ei, la Joseni au luat toată ţuica lui Ionică Toma, iar la Berca l-au luat prizonier pe chiar domnul Mateescu, controlorul financiar al zonei care făcuse imprudenţa să-i intâmpine pe ruşi îmbrăcat militar chiar în uniforma sa de ofiţer rezervist. Povesti în fugă toate acestea şi rămase cu privire întrebătoare spre Ghiţă care ştia dacă mai sosise vreun ordin de mobilizare, de care se temea şi el.
Citeste in continuare...

Ultimul “atac” în spatele frontului (3)

Curgerea nesfârşită a coloanei militarilor ruşi a durat pâna către amiază...
De prin grădini şi livezi, din sptele gardurilor sătenii se uitau cu o curiozitate îndoielnică şi cu neîncredere la figurile şi aspectul general al spectacolului din acea zi secetoasă de sfârşit de august, cu un soare iute, fără nici o adiere de vânt. Plini de praf, asudaţi, cu feţele inroşite, trăgând de tot tarhatul de pe ei, puşcă în bandulieră, masca de gaze, lopăţică, cartuşiere şi rucsace cazone, ostaşii stârneau mai degrabă milă şi compasiune decât bucurie şi speranţă. Pe Ţevia, la vale, de la un timp, se vedea doar un colb alburiu de praf fremătând. In poarta conacului, la domnu' Ioan, toţi ce patru copii scăpaţi de pe front, îmbrăcaţi civili, alţi flăcăi veniţi de peste gârlă, o ciurdină de copii între care nu lipsea Didu, ţampulică cum il porecleau cei mari şi Liviu, prietenul lui intim, poreclit căcăciosul pentru că îşi facuse nevoile in poteca de la gradină, iar tacsu mare, să-l inveţe minte, l-a dat cu nasul in ele..., se uitau curioşi când la coloana de militari cand la Mircea, Tică sau Gigi, care o rupeau bine pe ruseşte cum sporovăiau cu soldaţii: ”cuda, cuda?” se băga Gigi mai aproape de rând (încotro,încotro?). ”Na Berlin”, răspundeau ei. ”Ce p. masii zic aştia, mă Mircea” se răţoia Dorel, cel mai mic dintre ei, care primise botezul focului la ruperea frontului de la Podul Iloaiei. ”La Berlin mă, ce, nu înţelegi?” „Ce naiba să-înţeleg? Cu noi cum rămâne, tu ştii câţi au murit mă, lângă mine?”, ţipă acesta necontrolat, rămas aproape surd la o ureche de la o bombă ce pleznise lângă tranşeea de pe linia întâi. ”Acu să-i fi tocat, mama lor de bolşevici!”
„Mă Dorele, zise Mircea, eu văd că ai cam luat-o din loc după ruperea frontului vostru, da de ce aţi fugit, de ce aţi trădat Conducătorul?” Dorel, se uită la fratele său cu ochii săi albaştri, umeziţi de furie dar acesta îi făcu semn să tacă căci, factorul poştal, tocmai venea pe marginea drumului, de devale, apropiindu-se de ei: ”dom' căpitan Mircea Ghiza, aveţi o telegramă, ”se adresă el serios şi stingherit de vălul prafului şi forfota ce-l însoţea şi se prăvălea spre Policiori. Sămânţa de scandal se stinse subit, pe feţele celor de faţă, mai ales a celor scăpaţi de pe front, se întipări îngrijorarea, urmarindu-l pe Mircea facând formalitaţile primirii telegramei, amintindu-şi că nu era pace, cu toate că duşmanul de ieri trecea blând si cu zâmbetul pe buze, în lungul drumului din satul lor. ”Don' Fane, o fi acasă?” se interesă factorul strângându-şi geanta. Nu-i raspunse niciunul, curioşi să afle ce scrie in telegramă.
Dinspre gol pâcla de praf se potoli semn ca se termina coloana. Doi militari tuciurii, cu mustaţă bogată, şargă, trecură în trap, de o parte şi de alta a ei şi se opriră aşteptând, la ieşirea din sat, în dreptul casei lui nea Iancu. Copiii se furişează şi ei pe sub gărdelniţi, începând a se împrăştia pe la casele lor. Cei mai mulţi cotiră spre cotul gârlii, căci amiaza era aproape, căldura sfârşitului de vară înăbuşitoare, cu toate că „cerbul se pişase de mult în apă”, cum îi ameninţau vârstnicii pe copii. Didu şi Liviu, nelipsiţi ca de obicei, după ei. Se dezbrăcau iute toţi, se aruncau în apa adâncă şi începeau joaca. Citeste in continuare...