Fara suparare

Dar avem un bou onanist care ne face probleme. Il ajutam sa iasa numarul unu :-) Cine vrea sa sustina actiunea poate publica un articol similar. And here is the rest of it. Citeste in continuare...

Ultimul "atac" in spatele frontului (5)

Frunzele pomilor începură să tremure uşor, atinse de zefirul dinspre munte, copiii ieşiseră de mult din gârlă, cirovăindu-se sub mărul urzior de la Filipescu, iar pe dealul din faţa satului, turma de vite mari se îndrepta, în porneală, spre izvorul Ţeviei. ”Nea Ioane, ia o sticlă de la dom Fane şi du-te la Costică Dogărescu să-ţi dea nişte vin din butoiul ăla deschis la Sfânta Marie, dacă vrei să afli cum ai scăpat”, işi luă Ghiţă în serios rolul de primar, de cosolator al celor ce pleacă si de aghezmuitor pentru cei care rămâneau... ”Să-i spui că eu te-am trimis!” Se apropia înserarea, discret ca şi răcoarea ce se prăvălea dinspre munte, agitaţia în sat era scoasă din amorţeala acelei după amiezi ce parcă nu se mai termina, câinii îşi iuţeau lătratul, roţile de la fântâni prindeau viaţă, copiii intrau în retragere spre casele lor, privind cu jind spre dealurile din jur, ale Gurguiestilor si al Stupinii, pe care se agitau cei ce rămâneau noaptea, la pază, în vii... Frunzele pleoştite de căldură ale pomilor abia se mişcau, mai degrabă ca o zvâcnire de de somn cu vise, decât de apăsarea vântului.
Nu se ştie de câte ori a bătut Nea Ion drumul spre Costică Dogărescu în seara aceea. Despărţirea devenise pasională, lacrimogenă, ca de sfârşit de drum la o răspântie, dincolo de care nu se ştie ce va fi. ”Frumoasă ne-a fost viaţa Fănele si plină!” repeta după fiecare pahar cu vin Ghiţă! ”Plină de ce, mă?” replica Fane ca într-o piesă. ”De aventuri, dragul meu!” răspundea celălalt luându-l în braţe, pupându-l pe obraji, şoptindu-i la ureche „cu Franzeluţa mea iubită!” Aflat sub papucul coanei Anicuţa, nevastă-sa, Ghiţă simţea nevoia unor confesiuni publice, la un şpriţ, pentru a-şi afişa potenţa care, probabil, se afla sub masă, acasă. Ceea ce se ştie e că, datorită acelei nopţi, Fane a sosit la batalionul de pontonieri în momentul când acesta nu mai exista! Fusese decimat de nemţi în totalitate, iar comandanţii diviziei, miraţi cum de a scăpat, l-au trimis acasă. Sosit după cinci zile de „război”, pe o ploaie de sfârşit de vară, stârni bucuria familiei dar şi smiorcăielele coanei Sofiţa a cărei copii plecaseră pe frontul de vest. La un ceas târziu de noapte după sosirea acasă, cineva cicăni la uşă. Fane deschise şi la lumina lămpii de noapte, îl văzu în prag pe Ghiţă într-o ebrietate bine „argumentată”, plin de noroi, din cap până în picioare, ud până la piele, clătinându-se, făcu o piruetă în jurul uşii ţinând strâns in mâna clanţa, apoi, sprijinit puternic de Fane, se prăbuşi pe patul din bucătărie. In câteva clipe începu să sforăe... Grijuliu, Fănel, il dezbrăcă si după ce îl înveli cu un cearşaf, o rugă pe Puica să-i cureţe hainele. Dimineaţă, acestea erau călcate iar, printre suspine, Ghiţă, neputând să explice prezenţa sa aici, repeta continuu, ”amară mi-a fost viaţa măi Fănele,amară...”
Citeste in continuare...

Ultimul “atac” în spatele frontului (4)

În zarva şi ţipetele dogite de pietrele din lungul apei, apropierea lui Tică de mal rămase un moment fară nici o atenţie, dar fluerul prelung al acestuia plezni peste apă si se sparse de maluri prelungind liniştea ce se aşternuse brusc. ”Nelu, Adrian, Didu acasă toţi”!! urlă Tică cu faţa congestionată. Cu puţele zdrăngănid de şiroaiele de apă, copii ieşiră pe mal, întrbându-se ce-o fi. Nicu al lui nea Tomiţa, baiat mare, aproape flăcău, ieşi mai încet din apă şi-l intrebă pe vărul Tică: ”da ce-i bre, ce s-a întâmplat?” Acesta răspunse tare şi cu năduf: ”E război mă, futu-vă-n cur, ne-a venit ordin la toţi!” Atinşi parcă de bici cei mici începură să plângă fără rost, mai mult de frică si, ca treziţi dintr-un vis, alergau la pitrele pe care işi lepădaseră hainele, iar băieţii mai mari, ridicându-se în picioare, işi bălăbăneau mâinile, aruncând cu apă în faţă oarecum jenaţi dar, mai ales, crispaţi neânţelegând de ce era furios Nea Tică. Acesta se întorsese cu spatele urmărindu-şi nepoţii şi pe fratele Petrică, apoi întinse pasul spre casă.
Petrică, Nelu şi Adrian, alergau înspăimântaţi înţelegând că ceva se intâmplă. Didu şi Liviu se opriră miraţi, privind înspre casă, înţepaţi de suliţele soarelui ce scăpăta spre apus. ”Eu nu mai merg!” se povârni Liviu. ”Mie mi-e frică! Tata nu-i acasă”, mai adăugă el. Didu rămase o clipă pironit, distingând plânsetele ce se auzeau dinspre casa lui, tremurând ca varga de spaimă, îi spuse lui Liviu: ”hai la mine!” şi o rupseră amândoi la fugă. Urcară pe panta dinspre şosea de unde înţeleseră că ţipetele erau ale mamei sale, însoţite de ofurile coanei Sofiţa, ”aoileu, băieţii mei,” plânsetele Dorinei, fata din curte, peste care glasul de tenor al lui Mircea încerca să se impună: ”mai Fănele, potoleşte-te tu că eşti bărbat, stai să-ţi explic, eu am văzut.” ... Fane il întrerupse brusc şi mânios: ”ce mă, tu ai lăsat trei copii acasă?” Lacrimile i se impreunau în barbă, îşi imbrăţişă soţia, zguduinde-se de pâns, apoi întoarse capul spre Dorina, care îi luase în braţe pe amândoi, ”du-te şi pune şaua pe cal!” Mircea făcu ochii mari: ”de ce mă?” întrebă nedumerit. ”Plec!” ii spuse Fane scurt, ”dac-o fi să mor, oi muri şi gata!” mai adăugă el cu spiritul omului adept al soluţiilor radicale, riscante, încăpaţânate. ”Stai Fănele, rămâi aci Dorino, nu pleci nicăieri, nu vezi că termenul e de trei zile?” Larma se mai potolise, femeile îşi ştergeau lacrimile nepotolite, iar copiii răsuflară uşuraţi. Fane, neâncrezător din fire, il observă mai cu interes pe cumnatul său, îmbrăcat doar în cămaşă de ofiţer, îşi aminti de fratele său, şi el artilerist ca Mircea, replică nehotărât: ”şi ce facem?” Apoi, rotindu-şi privirea la copii, la cele trei femei rămase cu plânsul în barbă, zise fără precizie: ”bine, duceţi-vă la joacă măi băieţi!” În acelaşi moment intră pe poartă primarul Ghiţă, care auzise din drum ultimele schimburi de cuvinte şi, milos din fire, dar rămas tot ”mobilizat pe loc”, fiind conducătorul comunei, vroia să dea o notă curajoasă situaţiei. Scăpase momentul plânsului, la care era foarte sensibil. „Măi Fane, ce necaz, lăsaţi coană Puica că o să am grijă să nu vă lipsească nimic, ce să facem?” se adresă el privind prudent la cei de faţă, neştiind ce atitudine să adopte. ”Ehei, ce bine era să fi avut si eu numai fete!” se mai smiorcăi potolit coana Sofiţa, făcând aluzie la Ghiţă care nu avea decât o fată. ”Lasă mămică, stai liniştită că îţi aducem noi” spuse Mircea dând atmosferei un spirit mai optimist. Nu pentru mult timp căci panica se instală din nou: Ion Dănescu, venea de devale, coti spre casa lui dom' Fane şi descărcă dăsagii cu noutăţi despre cele petrecute după trecerea ruşilor, cum că la Policiori au luat o ţigancă cu ei, la Joseni au luat toată ţuica lui Ionică Toma, iar la Berca l-au luat prizonier pe chiar domnul Mateescu, controlorul financiar al zonei care făcuse imprudenţa să-i intâmpine pe ruşi îmbrăcat militar chiar în uniforma sa de ofiţer rezervist. Povesti în fugă toate acestea şi rămase cu privire întrebătoare spre Ghiţă care ştia dacă mai sosise vreun ordin de mobilizare, de care se temea şi el.
Citeste in continuare...