In spatele frontului (4)

Soarele mângâia salcâmii din Dealul Stupinii, iar zefirul amurgului smulse câteva frunze îngălbenite,răsucite de caldură, plimbându-le în răcoarea acelei după amieze târzii, peste mulţimea ce-şi murmura îngrijorările. Apoi, coana Lina îşi aminti ca nu plânsese destul, descătuşindu-şi baerele sufletului şi ridicând tensiunea celor din jur îşi dădu drumul cu obidă: ”Oof, unde te-ai dus Gheorghe şi mai lăsat singura?” Se puse si Vasile pe plâns, apoi, Dăneasca si ţaţa Niţa. Ceilalati se uitau, unii cu lacrimile şiroind involuntar pe obraz, alţii surprinşi ca după doi ani de la plecare domnului Gheorghe pe cealaltă lume, coana Lina a rămas la fel de dăruită sotului ei, alminteri faidoş bărbat, harnic şi plăcut la vorbă, dus dincolo prea de timpurii. Lina, aprigă şi posesivă, îi făcea deseori câte o ”moliftă”, cum glumeau vecinii, când venea seara târziu, in special de la Plescoi unde se vorbea că ar fi avut o mândră care îl trata cu cârnăciori si maruntaie, prăjite la tigaie, stropite din belşug cu vin. În sat veştile se preumblau cu repeziciune, iar coana Lina, fată orfană din ”razboiul neamului”, cum obişnuia să spună, era amarnic de neâncrezătoare şi suspicioasă, fiind crescută la casa unchiului său Iacob, învăţător la Policiori, cap de răscoală la nouăsute şapte, astfel că povestea cu dragostea extraconjugală a domnului Gheorghe ajunsese şi în casă. Ieşirile intempestive ale cocoanei erau nelimitate în replici, inconfundabile în conţinut, dar şi creative în expresii. Domnul tăcea, o lăsa să turuie şi la sfârşit replica morocănos dar şi cu şarm: ”fă Lino, nu poţi sa ţii ca de căcat”! Apoi se intindea pe pat şi adormea în ploaia de vorbe şi blesteme ale nevesti-si.
„Opreşte-te mamă, se răsti Fănel lăsând-o din braţe pe Puica, acum te-ai găsit?” Tăcere de plumb. Câteva suspine reţinute foşnesc iar freamătul murmurelor se reinstalează ca un fior născut şi din repeziciunea cu care soarele se înţepenise dincolo de crestele Fundatei, coborându-se miraculos, grăbind peirea in veci a acelei zile. „Vasile, mamă, Luţo, haideţi acasă că eu mă duc în sat să vad despre ce e vorba, tu Puica rămâi aci”, mai adăugă el luând-o înspre sat, simţind un negrăit impuls curajos care-l trimitea spre necunoscut. ”Tocuţa, rămâi şi tu, stai Fănele că merg şi eu”, întinse iar dom' Filipescu cârja înainte, neliniştit şi el de împrejurări. ”Rămâne Toma cu putonu” completă apoi în glumă uitându-se mai mult la Gigi care, rămas cu cele douâ fete, privea apusul soarelui, golind un ţoi cu ţuică, bucurându-se de plăcerea anturajului şi de venirea serii. ”Api plec şi eu leliţelor, interveni ţaţa Niţa, rămâneţi voi, astea mai tinere, că pe voi vă cută aştia, ce să ia de la o babă, o jumară râncedă?” se sumeţi ea cu năduf, mai mult pentru că don Toma învârtea ţoiul ăla doar printre cei câţiva bărbaţi.
Citeste in continuare...

In spatele frontului (3)

Ingramadirea în jurul lui în acea ocină de captivitate voluntară, era de tablou. Toţi cu urechile ascuţite şi gâturile întinse, cu respiraţa întretăiată îşi inventariau propriile probleme cătând să-şi găsească rostul în marea confuzie si frica creată după ce primul grup de ruşi a intrat în sat. ”Tu ce ai Fănele?” se repezi în şoaptă Puica la urechea soţului ei. ”Nu se ştie ce va fi”,răspunse acesta luând-o din nou în brate şi rotind oarecum stingherit, privire peste cei din vâlcea. ”Ia spune ostaş” îl cerceta dom' Filipescu pe Gigi, intinzându-i mâna şi schiţând un salut ca de la un ofiţer în rezervă, pentru turpă. ”S-a rupt frontul la Podul Iloaiei si a scăpat cine a putut, ce mai, a fost prăpăd!”, replică acesta, pe un ton cazon, privind într-o parte ca şi când nu trebuie să ştie toată lumea amănuntele. ”Au, aoileu, a, of, o ce ne facem, au intrat in sat”, smiorcăi mai departe coana Sofiţa, stimulând oftatul şi plânsul celor din jur în timp ce Aurora, il strânse discret pe Gigi de mână. ”Te spun lui Tică” râse acesta fără să-şi facă probleme de situaţia din jur. Nuşa se înfipse şi ea mai spre faţa lui zicându-i: ”da pe mine cui mă spui?” ”Ştii tu”, o ciupi el facându-i cu ochiul. Citeste in continuare...

In spatele frontului (2)

Copiii amuţiseră, câteva femei se puseră pe plâns, Fanel, ţinând-o strâns pe Puica se sgudui şi el câteva clipe. Ţaţa Voica a lui Marcu, cu cei patru copii după ea, îşi plimba ochii in toate părţile stingherită parca, neştiind ce să spună, Ion al ei fiind petrolist fusese mobilizat pe loc şi povestea noaptea când ieşea din schimb câte ceva de venirea ruşilor. Luţa, singura fată a Bungetoaiei, rămasă vaduvă din primele zile ale trecerii Prutului, privea si ea împietrită observând şirul de lacrimi de pe obrazul perceptorului, prevestitoare de nesiguranţă, căci el o ajuta stiind-o cu doi copii, uneori venea la praşilă cu ziua şi nu pleca nerăsplătită. Dom' Filipescu, coana Tocuţa şi fetele s-au ridicat cu toţi, îndreptându-se spre cei sosiţi. Retinut si pedant, dom' Filipescu se sprijini de cârja-i nelipsită şi, privind printre pleopele micşorate parcă de un semn de lumină, se întoarse catre cei rămaşi: ”da, Gigi e, ce-o fi cu el, doar n-a dezertat?ştie el ceva, nu se poate, nu vezi că are haine de la ruşi”, întinse el cârja, încurajându-se. Intreaga asistenţă se puse în mişcare, copiii erau deja în jurul grupului, Gigi se înderepta înspre ei, Fănel şi Puica rămăseseră ceva mai încolo, îmbraţişaţi, iar coana Sofiţa, ţinându-l de umărul stâng, la care abia ajungea, nu contenea cu văicăreala: ”olieu, oilei, unde or fi ei acuma, cum de nu au venit cu tine?” ”Cucoană dragă, interveni, galant şi oarecum pedant, dom' Filipescu apropindu-se, lăsaţi că ne povesteşte el” şi tuşi decent, cu intenţia de a se face ca nu observă că fetele-i erau de gât cu Gigi, deja, iar coana Tocuţa se iţea si ea sa-l sărute, că de, la aşa ocazie nu trebuie să rămâi absent. Citeste in continuare...

In spatele frontului (1)

Când au ajuns la Muchea Mircii, umbra înserarii se prelungea pe vale înspre sat, alungând spre Muchia Mare, galbenul rosiatic al soarelui sprijinit pe iarba arsa a sfârşitului fierbinte de august, iar vâlceaua, de sub vârf, in care se adunau apele atunci cand ploua, formand Isvoru’ lui Cucu, era plină de lume, femei si copii, aflaţi într-o tematoare aşteptare şi curioasă neânţelegere. Umbrele celor doi, venind de-a coasta ,au fost recunoscute de copii repede, iar cand unul a zis, ”e don' Fane cu un om”, nea Costandin a replicat voios: ”hai domnu Toma, mai puneţi un ţoi”! Acesta scoase sticla, turnă fără tragere de inimă, întinse ţoiul, pe care-l păstrase din vremea când ţinuse o prăvălie, iar când Costandin puse mâna, rămase înlănţiut fără să-l lase din mână, spunând: ”bea leatule că nu se ştie dacă mai apucăm primăvara!” Apoi puse sticla la gură şi trase şi el un gât sdravăn. Rămase indiferent la ropotul de întrebări ale ălora care priveau către ei, mai ales după spusele domnului Toma. ”De ce, da ce o să fie, îl iscodiră curioase femeile, unde ne duce? ”mai interveni una rătăcită. ”La briceag!” -raspunse în locul lui, nea Costandin, privind în jos la ţoiul pe care tocmai îl golise, râzând în mustaţă acoperit de hohotele copiilor. ”Mă, Sofiţo, ăla-i Gigi! ”strigă, acoperindu-i pe toţi cu glasul său, nea Tomiţa, ridicându-se şi pornind în întâmpinarea celor doi. ”Aşa e mama!” ţipă şi Puica sărind, dupa naşu său. ”Aoleu, aoleu, Gigi, a.. a..” începu să boceasca coana Sofiţa, podidită de lacrimi, ”unde sunt fraţii tai, măă”, ţipă ea din nou, slobzindu-şi sufletul de mamă, învinsă de durerea neostoită a pierderii în urmă cu doi ani a celui mai iubit fiu. ”Trăiesc toţi mămiţă” se grăbi Gigi să răspundă, chiar dacă de o săptămâna nu mai ştia nimic de niciunul. Citeste in continuare...

Decizie

Imi asum riscul.
Dragi cititori ai blogului lui Didu, Ieri am hotarat sa imi asum un risc: acela de a continua sa scriu pe blog romanul ale carui inceputuri le-am prefigurat, dupa cum banuiesc ca ati abservat deja.
Sunt impresionat de numarul mare de clicuri si de aceea scriu in continuare. Trebuie sa va spun ca incepusem tratativele cu o editura pentru a pune cartea sub tipar. Mai aman si daca va va placea o s-o si public mai la vara. Asadar luam barajul si dam drumul povestirii, in continuare, incepand de joi 20.03 ora 16.00.
Multumesc pentru incurajari,
Eu, Didu Citeste in continuare...

Să nu zic vorba aia!

Ieşi pe stradă, priveşti de jur împrejur fără o tendinţă anume, alunecând cu privirea peste chipurile amalgamate ce işi mişcă paşii de colo colo, amăgindu-te ca vei înâlni un pe cineva cunoscut. Incă barbat fiind, nu-ţi rămâne indiferentă privirea acelei doamne drăguţe, trecută de 30 de ani, frumos îmbracată, ai cărei ochi ageri parcă vorbesc! Se apropie, te priveşte insistent, înclină capul în semn de salut, n-ai cum să nu te trezeşti spunând vrând, nevrând, cu ochii sticlă "sărut mâna", accentuând pe ultima literă, înclinând complice capul şi observând, minune, satisfacţia ei că ai recunoscut-o... Din clipa următoare începe stresul zilei: "Da, o cunosc, am întâlnit-o undeva, oare cum o cheamă şi de ce s-a bucurat, văzându-ma?" Te întorci cu jumătate de corp, o privesti depărtându-se, buclele părului îi ajung pe umeri şi se răsfiră pe spate neglijent, tineresc, calcă apăsat, dezinvolt. Sprijini fesa dreaptă de cârja umbrelei înfipte pe trotuarul nesigur, calmând durerea unui picior agresat de întoarcerea bruscă, continui să priveşti reperul, căutând taiorul verde închis ce se apropie de intersecţia semaforizată. ”Bună ziua,dom profesor”! se aude într-o parte ”ce faceţi”? ”Ce să fac măi pişicherule, iaca privesc, mă uit după femei”. Un tânăr înalt, slab, deşirat, cu faţă cioplită şi părul sburlit, cu un nas ascuţit şi proeminent se oprise in dreapta umbrelei. Te simţi obligat sa completezi: ”uite fata aceea cu taiorul verde care traversează spre bancă, m-a salutat şi i-am raspuns, dar nu a vorbit cu mine”. Te reţine ceva, totuşi nu rezişti si mărturiseşti: ”sigur o cunosc de undeva! ”Schiţând un salut, tânărul nostru se îndepărteaza adăugând: ”sunt convins, dar eu n-am fost acolo!” Citeste in continuare...

Fane (2)

Sprintenă, Dorina aduse tava, sticla si cele două păhărele aflate pe ea. Didu, care nu-şi mai amintea cine este nenea cu care s-a îmbrăţişat tatăl său, începuse a căsca, atins de oboseala unei zile pline si de boarea amurgului ce-i mângâia părul, urmărind plictisit şi nedumerit pe cei doi. Când Gigi plecase pe front el nu împlinise trei ani. ”Dă-i să mănânce Dorino şi culcă-l”, mai adaugă taică său. Apoi către cumnatul său: ”Hai noroc, bea să mergem să o gasim pe Puica că e la instrucţie cu naşu”. Râseră scurt amândoi, treziţi de glumă la o realitate pe care nici unul nu o mai dorea. ”E greu măi Fane, nu se ştie cât o mai dura şi ce s-o întâmpla, raspunse celălalt, hai să mai luăm câte unu”. Acesta nu răspunse, scăpă un oftat, umplu paharele, sorbi privind la Gigi cum asvârli băutura pe gât, ca după muncă, apoi vorbi ca pentru sine: ”ce fac mă dacă plec, o las pe Puica singură cu trei copii?” şi ochii săi verzi, strălucitori se umeziră. Erau prea multe femei ramase singure, cărora le ducea ajutoarele de la stat pentru soţii a căror soartă nu o cunoşteau, ori îi pomeneau la Biserică. ”Hai!” Se ridică, goli păhărelul, roti privirea tristă prin grădină dând drumul unui suspin. ”Stai, mă, Sfânta Treime, ce Dumnezeu” zise Gigi punându-şi singur încă un pahar. Citeste in continuare...

Fane (1)

Fane, mai mare cu şase ani decât Gigi, trecut de timpuriu prin curioasele experienţe ale vieţii, însurat din dragoste aprinsă pentru Puica, fata grecului, la numai nouăsprezece ani, înţelese bucuria sergentului întors de pe front, rostuit bine cu povestea calului. Venirea lui îi deschise sufletul spre o speranţă, trecu peste amănuntul vizibil al celor petrecute in fânărie şi-l invită pe cumnatul său “la o izmă”. Era un vechi obicei al locului ca ţuica bună să fie păstrată în sticle, împreuna cu câteva fruze de izmă. ”Hai colo in şezlongurile de la umbra marului ăla”, zise şi-l luă de braţ. ”Dorino, adu căniţa cu izmă”! Caniţa era o sticla paralelipipedică cu ciciur şi dop. In fiecare dimineaţă când se întâmpla să fie goală dom' Fane o umplea trăgând cu un furtun subţire dintr-un butoi de salcâm. O aşeza în dulapul din bucătărie unde sta de obicei la masă, dar rămânea de multe ori neatinsă căci erau destule popasuri până acasă, multe din obligaţiile de srviciu pe atunci, se rezolvau la poarta omului sau în casă. Rar se întâmpla sa bea ceva dar niciodată nu refuza să vorbească fiind totdeauna, mare amator de conversaţie iscodindu-şi interlocutorii, mai ales vârstnicii, cu întrebări şi beseade care de care mai pline de tâlc. Citeste in continuare...