In spatele frontului (6)

Rămas orfan de mic, Costandin crescuse pe lânga curte, la domnu’ Enache, împreună cu copiii acestuia fapt ce ii daduse un statut aparte fiind de aceeaşi vârstă cu Toma, mijlociul, frate cu Ioan, cel mare si cu Marioara, mezina. Au fost trei frati, Enache, Tudorache si Vasilache, care erau căprari români macedoneni, din Nevisca. Nu prea departe de Salonic. Ei au plecat pe rând de acolo, după războiul de independenţă al României, lăsând familiile în grija Domnului, angajndu-se fiecare, pe la căte un boier.
Enache, cel mai mare, care a venit primul, s-a cunoscut la Bucuresti cu moşierul Solacolu şi s-a angajat, mai întâi ca dijmaş la culesul roadelor, apoi administrator la moşia de pe valea Slănicului. Trecuse de patruzeci si cinci de ani, s-a cuibărit la conacul din Gura Văii, azi casa moştenitorilor lui Costica Dogărescu. Domeniul Solacolu se intindea, sprijinit de Muntii Buzăului, înconjurând proprietăţile Creţuleştilor şi Beşliilor din Lopătari, peste Mânzăleşti, pădurea Bocului şi Umbrărelu, până în Gabicina, fostă ocină a Mânăstirii Poiana Mărului, învecinându-se aici, la vărsarea gârlii Grabicina in Sărăţel, cu moşia Costantin Deşliu.
In vara lui 1879, Enache aflându-se la treierul grâului, pe Valea Slănicului, prins cu grijile şi dificultăţile austerului mod de viaţă, în sigurătatea unei moşii ce o trecea călare în lung şi în lat aprope zlnic, începuse a uita Nevisca natală. Scurt la vorba dar si la stat, privea pe sub sprincenele-i stufoase, în care câte un fir de păr alb scrijelea pe cele negre, fara nici o expresie pe faţa-i rotundă, arsa de soare, care ascundea orice zâmbet în dosul unei mustăţi ce-i acoperea buza de sus, dar care era dominată de un nas sculptat, proeminent. A stat mult pe gânduri până când, învins de căldura ispitei şi satisfacţia treburilor de la treier, aduse la bun sfarşit în ajunul Sfintei Marii, o strigă pe fetişcana durdulie, ce aruncase toată ziulica paiele, pe care le aranja fratele ei, în căpiţi, zicăndu-i cu blândete, cu glasul lui un pic piţigăiat si amestecat cu stâlcituri aromânesti din ţinuturile Salonicului: ”fitiţo, tu, a lui Chelu, vini până acili!” Se scotoci în punga de la cingătoarea iţarilor de lâna albă tesută subtinre cu bătătură de bumbac în patru iţe. Scoase nişte bani zicând: ”sâ ti ducili mâni la bâlciu di la Beşlii sa iei mărjele” .Făcu o pauză apoi adăugă: ”o sâ vorbim eu cu tătânetu disear”. Fata, implinită, se fâstâci, luă banii, se îmbujoră toată, săltă un pic ochii căprui spre omul din faţa sa, răspunzând scurt: ”ghini bre!” Mai inaltă cu un lat de palmă decât el, trecu o fracţiune de secundă peste privirea lui albastră, ascunsă sub streşinile sprincenelor umbroase, se întoase grăbită să-şi ia furca şi grebla, înţelegând că din aceel moment nu mai va fi ce era. Obiceiul de atunci era clar ca mesaj: când un flăcău, chiar şi tomnatic, trimitea o fată după mărgele venea la părinti să o ceară sau, în unele situaţii, să o fure.