Curgerea nesfârşită a coloanei militarilor ruşi a durat pâna către amiază...
De prin grădini şi livezi, din sptele gardurilor sătenii se uitau cu o curiozitate îndoielnică şi cu neîncredere la figurile şi aspectul general al spectacolului din acea zi secetoasă de sfârşit de august, cu un soare iute, fără nici o adiere de vânt. Plini de praf, asudaţi, cu feţele inroşite, trăgând de tot tarhatul de pe ei, puşcă în bandulieră, masca de gaze, lopăţică, cartuşiere şi rucsace cazone, ostaşii stârneau mai degrabă milă şi compasiune decât bucurie şi speranţă. Pe Ţevia, la vale, de la un timp, se vedea doar un colb alburiu de praf fremătând. In poarta conacului, la domnu' Ioan, toţi ce patru copii scăpaţi de pe front, îmbrăcaţi civili, alţi flăcăi veniţi de peste gârlă, o ciurdină de copii între care nu lipsea Didu, ţampulică cum il porecleau cei mari şi Liviu, prietenul lui intim, poreclit căcăciosul pentru că îşi facuse nevoile in poteca de la gradină, iar tacsu mare, să-l inveţe minte, l-a dat cu nasul in ele..., se uitau curioşi când la coloana de militari cand la Mircea, Tică sau Gigi, care o rupeau bine pe ruseşte cum sporovăiau cu soldaţii: ”cuda, cuda?” se băga Gigi mai aproape de rând (încotro,încotro?). ”Na Berlin”, răspundeau ei. ”Ce p. masii zic aştia, mă Mircea” se răţoia Dorel, cel mai mic dintre ei, care primise botezul focului la ruperea frontului de la Podul Iloaiei. ”La Berlin mă, ce, nu înţelegi?” „Ce naiba să-înţeleg? Cu noi cum rămâne, tu ştii câţi au murit mă, lângă mine?”, ţipă acesta necontrolat, rămas aproape surd la o ureche de la o bombă ce pleznise lângă tranşeea de pe linia întâi. ”Acu să-i fi tocat, mama lor de bolşevici!”
„Mă Dorele, zise Mircea, eu văd că ai cam luat-o din loc după ruperea frontului vostru, da de ce aţi fugit, de ce aţi trădat Conducătorul?” Dorel, se uită la fratele său cu ochii săi albaştri, umeziţi de furie dar acesta îi făcu semn să tacă căci, factorul poştal, tocmai venea pe marginea drumului, de devale, apropiindu-se de ei: ”dom' căpitan Mircea Ghiza, aveţi o telegramă, ”se adresă el serios şi stingherit de vălul prafului şi forfota ce-l însoţea şi se prăvălea spre Policiori. Sămânţa de scandal se stinse subit, pe feţele celor de faţă, mai ales a celor scăpaţi de pe front, se întipări îngrijorarea, urmarindu-l pe Mircea facând formalitaţile primirii telegramei, amintindu-şi că nu era pace, cu toate că duşmanul de ieri trecea blând si cu zâmbetul pe buze, în lungul drumului din satul lor. ”Don' Fane, o fi acasă?” se interesă factorul strângându-şi geanta. Nu-i raspunse niciunul, curioşi să afle ce scrie in telegramă.
Dinspre gol pâcla de praf se potoli semn ca se termina coloana. Doi militari tuciurii, cu mustaţă bogată, şargă, trecură în trap, de o parte şi de alta a ei şi se opriră aşteptând, la ieşirea din sat, în dreptul casei lui nea Iancu. Copiii se furişează şi ei pe sub gărdelniţi, începând a se împrăştia pe la casele lor. Cei mai mulţi cotiră spre cotul gârlii, căci amiaza era aproape, căldura sfârşitului de vară înăbuşitoare, cu toate că „cerbul se pişase de mult în apă”, cum îi ameninţau vârstnicii pe copii. Didu şi Liviu, nelipsiţi ca de obicei, după ei. Se dezbrăcau iute toţi, se aruncau în apa adâncă şi începeau joaca.
joi, 14 august 2008
Ultimul “atac” în spatele frontului (3)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu