Ultimul "atac" in spatele frontului (5)

Frunzele pomilor începură să tremure uşor, atinse de zefirul dinspre munte, copiii ieşiseră de mult din gârlă, cirovăindu-se sub mărul urzior de la Filipescu, iar pe dealul din faţa satului, turma de vite mari se îndrepta, în porneală, spre izvorul Ţeviei. ”Nea Ioane, ia o sticlă de la dom Fane şi du-te la Costică Dogărescu să-ţi dea nişte vin din butoiul ăla deschis la Sfânta Marie, dacă vrei să afli cum ai scăpat”, işi luă Ghiţă în serios rolul de primar, de cosolator al celor ce pleacă si de aghezmuitor pentru cei care rămâneau... ”Să-i spui că eu te-am trimis!” Se apropia înserarea, discret ca şi răcoarea ce se prăvălea dinspre munte, agitaţia în sat era scoasă din amorţeala acelei după amiezi ce parcă nu se mai termina, câinii îşi iuţeau lătratul, roţile de la fântâni prindeau viaţă, copiii intrau în retragere spre casele lor, privind cu jind spre dealurile din jur, ale Gurguiestilor si al Stupinii, pe care se agitau cei ce rămâneau noaptea, la pază, în vii... Frunzele pleoştite de căldură ale pomilor abia se mişcau, mai degrabă ca o zvâcnire de de somn cu vise, decât de apăsarea vântului.
Nu se ştie de câte ori a bătut Nea Ion drumul spre Costică Dogărescu în seara aceea. Despărţirea devenise pasională, lacrimogenă, ca de sfârşit de drum la o răspântie, dincolo de care nu se ştie ce va fi. ”Frumoasă ne-a fost viaţa Fănele si plină!” repeta după fiecare pahar cu vin Ghiţă! ”Plină de ce, mă?” replica Fane ca într-o piesă. ”De aventuri, dragul meu!” răspundea celălalt luându-l în braţe, pupându-l pe obraji, şoptindu-i la ureche „cu Franzeluţa mea iubită!” Aflat sub papucul coanei Anicuţa, nevastă-sa, Ghiţă simţea nevoia unor confesiuni publice, la un şpriţ, pentru a-şi afişa potenţa care, probabil, se afla sub masă, acasă. Ceea ce se ştie e că, datorită acelei nopţi, Fane a sosit la batalionul de pontonieri în momentul când acesta nu mai exista! Fusese decimat de nemţi în totalitate, iar comandanţii diviziei, miraţi cum de a scăpat, l-au trimis acasă. Sosit după cinci zile de „război”, pe o ploaie de sfârşit de vară, stârni bucuria familiei dar şi smiorcăielele coanei Sofiţa a cărei copii plecaseră pe frontul de vest. La un ceas târziu de noapte după sosirea acasă, cineva cicăni la uşă. Fane deschise şi la lumina lămpii de noapte, îl văzu în prag pe Ghiţă într-o ebrietate bine „argumentată”, plin de noroi, din cap până în picioare, ud până la piele, clătinându-se, făcu o piruetă în jurul uşii ţinând strâns in mâna clanţa, apoi, sprijinit puternic de Fane, se prăbuşi pe patul din bucătărie. In câteva clipe începu să sforăe... Grijuliu, Fănel, il dezbrăcă si după ce îl înveli cu un cearşaf, o rugă pe Puica să-i cureţe hainele. Dimineaţă, acestea erau călcate iar, printre suspine, Ghiţă, neputând să explice prezenţa sa aici, repeta continuu, ”amară mi-a fost viaţa măi Fănele,amară...”