Din şopronul bătrânesc

Pierdute în incertitudinile documentelor istorice colaterale, veştile noastre din trecutul familiei au rămas pâna azi pe etajera cu poveşti transmise prin viu grai. De unde in vestul Europei, gaseşti ramificaţiile familiilor până peste zeci si zeci de generaţii la noi,puţine sunt familiile, care deţin informaţii documentate din negura secolelor trecute. Am abservat aceasta intrând prin spaţiul arhivistic judeţean sau naţional de unde am cules unele documente foarte puţin relevante pentru a fi scormonite.

Mai captivante mi-au părut relatările, pline de isprăvi şi haz, din şopronul ori velniţa conacului de pe malul Sărăţelului, pe care le-am auzit de la velnicerii grecului,a pelativ sub care era gratulat Ioan, bunicul dinspre mamă. Interesant că fratelui său,Toma,palicar şi plin de vervă anecdotică,stopită din belşug cu poveşti imaginare,lumea ii zicea direct, don Toma. E adevărat că deosebirile comportamentale, manifestările de voinţă şi de caracter îi separau vizibi. Ioan interiorizat, scump la vorbă, dar cu un suflet de mare artist, cânta la vioară cu mâna stangă, trecut prin cumplitele traume ale razboiului balcanic şi primului război mondial, Toma, vorbăreţ, cu gluma ori şotia în sân, uşor la mânie dar şi la împăcăciune. Era mai mic, rămăsese acasă flăcău, se împrietenise cu nemţii în timpul ocupaţiei, gata să plece cu ei, mai apoi, strunit de Enache, ”grecu ăl bătrân”, tatăl lor şi al Marioarei sora cea mică. Deşi atât de diferiţi, o trăsătură comuna îi caracteriza: munca neobosită pentru pamânt, pentru avere. O moşteniseră ”din neam”, fraţii Ghiza - Enache, Tudorache si Vasilache – au parasit Nevisca, o mică localitate din Macedonia grecească, după revoluţia paşoptistă, ajungând în principatele româneşti unde, cu orecari cunoştinţe în marea boierime a vremurilor, se plasează ca dijmuitori, cămătari ori administratori.

Cel mai stabil a rămas Enache despre care, cum am mai spus, se povestea că ar fi avut o bună relaţie cu boierul Solacolu, şi ca frate mai mare, care la cei patruzeci de ani, lăsase acasă o nevastă cu trei copii, dovedea, probabil destulă incredere. S-a instalat,mai întâi ca socotitor la dijmă, apoi ca administrator, deschizând şi o prăvălie de coloniale la Mânzăleşti-Măneşti. Ca negustor, apoi ca administrator de moşie, Enache se vede dând mai multă importanţă acumulării de capital decât celor rămaşi la Nevisca. Aşa decide să o ceară de soţie pe Maria poreclită şi Gâlia, fata lui Chelu din Măneşti. Cu toată diferenţa de vârstă dintre cei doi soţi, aproape 20 de ani, legătura se dovedeşte solidă, şi în primii zece ani, apar toţi cei trei copii amintiţi mai sus.

Ioan, nascut în 1889, se remarcă de mic prin persevernţă şi este poreclit ”da-mi ţâţă că te tai”, deoarece a stat la sânul maică-si până la vârsta de trei ani. Învaţă scrisul şi cititul la şcoala din Mânzăleşti, fiind un elev bun la învăţătură, foarte aplecat către muzică, povestindu-se despre el că de la trei ani mergea la hora satului si, cu două beţe, se aşeza lângă lăutari imitându-i, şi „cânta” la o vioară imaginară. In clasa a treia învăţătorul notează o observaţie în catalog: ”are apucături de lăutar, se consemnează în clasa”... pentru ca în clasa a patra să primeasca laudele aceluiaşi învăţător deoarece „cu Nilă a lui Cristea, Ioan al Grecului au susţinut serbarea cu muzică”. E de înţeles că la insistenţele mamei sale baiatul căpătase o vioară, învăţând cu uşurinţă horele şi sârbele „naţionale”, cum ne spunea mai târziu, de la Ştefan din Odăile.

Relaţiile de familie erau tipice pentru ce trei macedoramâni. Fiecare cu grijile lui, dedicaţi afacerilor, se întâlneau odată sau de două ori pe an, la vreo onomastia sau la o sărbătoare creştinească mare, când, cu mare reţinere, fiecare îşi tânguia soarta. Enache, într-un fund de moşie, iar ceilalti doi in hăţişul oraşului ce se configura în acele vremi. Erau neânduplecaţi în materie financiară, nu se împrumutau reciproc, dar nici vreo risipă nu se pomenea în casa lor. In mod obişnuit vizitele erau scurte, se limitau la o dulceaţă cu apă rece, de la beci, o cafea de un leu, arareori o plăcintă cu brânză şi miere de albine, adusă de Enache de la moşie...

Fiecare se chivernisea pentru copiii lui, punând ”la ciorap” bani, aur, bijuterii. Duceau o viaţă cumpătată, calcultă şi cu multe eforturi zilnice. Cei doi de la oraş pe piaţă, mai toată ziulica, vânzând, cumpărând, mânuind cu zgârcenie paralele iar fratele Enache, de-a lungul şi de-a latul moşiei din zori şi până-n seară, în funcţie de anotimp, pe fâneţe şi izlazuri, prin păduri, livezi sau la staulele oilor sau vitelor mari, la arătură sau la treier. Supravrghia, aduna, strângea, preda la magazii sau organiza transpoartele spre conacul cel mare al lui Solacolu, din Gura Văii.