joi, 31 ianuarie 2008

Asa a gasit-o, la sfarsitul anilor 50, Titi, flacau tomnatic, inalt si spatos, placut la chip, introdus in tainele realitatilor locale, fiind contabil de meserie la cooperativa de consum, care avea magazine in toate satele comunei.
Avea gestionari isteti,unii cu meseria in sange, care nu pridideau, atunci cand presedintele cooperativei si contabilul poposeau la ei, sa le ofere cele bunatati: branza de Penteleu, pastrav de la Musa, tuica batrana, ghebe ori bureti, pasare fripta si vin de Blajani. Daca se intampla primavara cand cand gainile cad closca, carnea de la borcan facea deliciul serii iar cheful devenea mai greu. Presedintele, care stia ca siguranta lui financiara este in mana contabilului se apleca la urecehe acestuia soptind: ”zi ceva toarasu Pavel!” Cum nu se lasa rugat, incepea sa cante, cu o voce calda de tenor, cu zambet subtil si dantura sirag. Repede imuia inimile asistentei, femeile se imbujorau si deveneau primele acompaniatoare, la referen, barbatii goleau paharele si intrau si ei cu chiuituri, iar domnu Titi aruca pe sub sprincene cate o privire sagalnica:
Cat e omul tinerel
Se tine dorul de el.
Omul daca-imbatraneste,
Dorul se calatoreste..
Citeste in continuare...

miercuri, 30 ianuarie 2008

Ginia era o invatatoare scolita cu sarg, care gustase din plin amaraciunea invataturii intr-o scoala pedagogica in care fiii de chiaburi nu aveau loc. Cum s-a descurcat mama ei, ramasa vaduva de timpuriu, dupa plecarea la cele vesnice a domnului Cristescu, om gospodar, respectat in sat, cu pamant si padure in obstea lopatarenilor, dus la Domnul se pare de inima rea dupa nenumaratele ingradiri si dajdii nedrepte la care fusese supus? Muntenii au suflet mare si in acele vremuri, cu toate riscurile, se ajutau intre ei. Almineri, oameni cu frica de Dumnezeu, au dat referinte si adeverinte mincinoase astfel ca biata fata, prea de de timpuriu orfana de tata si-a dus la capat nevointa intru ale cartii. Bine cladita la trup si atragatoare la chip, cu zambet sagalnic, avand toate calitatile femeii istete de la munte, cu replica pe limba si fara nici o datorie la vorba, Ginia se bucura de respect in sat dar nu intalnise omul care sa-i suceasca mintile. Citeste in continuare...

luni, 28 ianuarie 2008

Slobozite din ograda spiritului, imaginiile cele mai limpezi se rasfata in contururi trase apasat de socul evenimentelor, fata de care intamplarile zilnice se afunda in unda timpului, involburandu-se printre trecerile cele mai neasteptate, pierzandu-se in carul plin, sau ramanand suspendate in tablouri fara margini, sterse de timp, ori uitate in gramada de ganduri...
In fierbinteala amiezii de iulie, prin bolboacele garlei, strigatele bucuroase ale copiilor, toti in pielea goala, amestecate cu gâlgâiutul apei printre pietre, fascicina.
Scapat de privirile mamei sale, sau complice cu Rada, fata din curte, Didu lua navalnic cu pieptul incarcat de bucurie si emotie, poteca spre mal. Momentul era totdeauna bine ales. O moleseală se insinua peste toate, albinele zumzaiau in albastrul cerului, păsările din curte se ascundeau pe sub lemne cu aripile lasate, dogoarea pământului juca nastruşnic, galben auriu, in vatra imaginară a departarii. Cu sprinteneala specifică majorităţii copiilor de la ţară, alerga pe varful tălpilor desculţe, ocolind pietrele ori tufele de holera, apecându-se pe sub crengile de catină rosie. Avea cinci ani şi se remarcase printre ceilalţi copii, cu iuţeala sa... (va urma)
Citeste in continuare...

miercuri, 23 ianuarie 2008

Satul erotic

Din fragedă pruncie am observat situaţii si discuţii la care nu aveam acces. De exemplu, Rada, femeia de 20 de ani care indeplinea diverse sarcini gospodaresti la noi acasă prin 1943-45, nu ma lasa sa privesc intre picioarele ei niciodată si, de cateori se aseza undeva, isi tragea repede fota cu cămaşa lung peste genunchi albi ascunzandu-şi chiar gleznele. Deducţia logica a copilului de 4-5 ani a fost ca acolo se ascunde ceva, asmuţindu-mi curiozitatea infantilă simultan cu o emotie indefinită. Am incercat in cateva randuri sa mă postez sub scara care ducea in pod dar mama, prevenitoare m-a luat la zor: ce cuţi acolo, vrei să se rupă scara peste tine? Am fugit speriat. Era război, ştiam de bombe şi explozii, hotărat lucru, am cugetat, acolo e ceva periculos!

Neastampărat din fire, avid după noutăţi, sfatuindu-mă cu prietenul meu Liviu, care mi-a spus cum a procedat el cu ţaţa Vergina, vecina lui, am plecat cu Rada la fantană. In zi de vară senină, urmand-o la caţiva paşi, priveam tălpile ei agere care lăsau urme in praful drumului şi alcătuirea plăcută privirii a gleznelor, deasupra cărora marginile in colţuri ale cămăşii de sub fotă, acopereau sau dezveleau imaginea piciorului ascuns privirii. Am sosit in apropierea ei cand a inceput sa desfaşoare sfoara pentru a trimte găleata in fundul fantanii. Intuiesc situatia şi la a doua coborare a galeţii, pentru că tot imi spunea să stau departe de colacul puţului, m-am retras in sptele ei pe vine, iar cand s-a aplecat să plimbe găleţca, să ia apă, am bagat capul printre picoarele desfacute un pic privind in sus. Mai intai m-a frapat deosebirea dintre genunchiul peste care scăpasem de multe ori ochii si incheietura ce o zaream acum pentru prima data, albă vineţie, cadrilată. Impins de curiozitate, am ridicat ochii si capul dar, neatent, am atins un picior. Nenorocire! Rada s-a speriat, a sărit in sus scăpand găleata in fantană dar prinzandu-mă sub fustă. Panicat, am dat să fug dar mă prinsese intre pulpele picioarelor ei si o striga pe mama. Ciudat e că nu mai ştiu ce reacţie au avut părinţii mei, in schimb reţin agitaţia ce a urmat: du-te fuga la tătica si cere-i racu, mi-zis mama, apoi unul din unchii mei, parca nea Tică, a scos găleata din fantană, prinzand-o cu carligele racului şi, razand catre mine, mă tot intreba: nu te-ai fript nepoate? Cu aceasta, enigmele copilariei se conturau iar dorinta de a le dezlega devenea maladiva. Peste vreo trei ani, mă aflam la nea Tomiţa. Maria, fata lor din casă, o grabiceancă de la Carlig, indesată şi pieptoasă işi facea de joacă cu mine un ţangău, ciupindu-mă şi, la un moment dat, mă tranteşte pe duşumea, aplecandu-se cu pieptul peste faţa mea zicand: te omor mă, Didulică. Am inceput să ţip, fata a fugit, tanti Florica vine incruntata: de ce ţipi, mă, ce-ţi trebuie Marie? Iţi spun eu, asta-i trebue, zise nea Tomţa, mişcand mana stangă cu pumnul strans in sus si in jos, indoită din cot. Mi-am dat seama, stanjenit, că nu trebuia să ţip. Mai tarziu, am vazut că atat colacul de la fantană cat, mai ales, duşumeaua, puteau fi utilizate in scopuri paşnice si plăcute. Incepuse să-m mijeascaă tuleile...
Că oamenii, bărbaţi şi femei, se iubesc, facand dragoste de la Adam şi Eva, nu mai e nici un secret. Niciodată intensitatea focului, parfumul iubirii şi jăratecul din călcaie nu se va găsi la oraş! Eroticul rural e curat, cu miros de fan şi ecologic! Cel din bar, hotel, sau gangul dintre blocuri, are iz infracţional, miros de tutun sau iz de pubelă. Iubirea la sat e vesnică de vreme ce ţaţa Ioana la 78 de ani şi Petrică, un siguratic, pensonat pe caz de boală "se ingădue si ei", cum zice lumea. Dom'le ne laşi ,ce nu vezi matrimonialele,... o să mi se replice. Tocmai aici e deosebirea la oraş, totul e la vedere, e cancan şi spectacol, la Gura Văii mai e un boschet, o valcea, o capiţă sau o fanărie. Chiar şi in perioada iniţiatică fetele mai mari îi învăţau pe baieţi aţică, adică prindeai mai multe capete de aţă , le îndoiau în mană si fiecare apuca un căpătai. Desfăcea mana şi începeau pedepsele: sărut-o pe Tiţa, sărut-o pe Vica sau pe Miţa, insă totul era ferit de privirile trecătorilor, iar noi băieţi nu povesteam nimic acasă! Secretul acesta parcă ne făcea mai mari, mai puternici şi îndrăzneţi. Ii priveam cu interes pe cei mai mari, fără să-i iscodim dar ştiam că, intr-o zi, îşi vor lua o fată şi o vor duce acasă, devenind nevasta lor. O fecioară, la ţară, devenea femeie, după ce spirala inflăcărării erotice le ajugea de la tălpi in creştetul capului, diagnosticată sigur de ţaţa Păuna: i s-au aprins călcăile după el, n-ai ce-i face!
Aveţi dreptate, acum la ţară e digile, dolcele , etc. cu programele lor erotice şi chiar mai mult. Aşa e, dar tot au rămas iarba, fanul, tufişul, boldanul... Un bărbat la ţară trebuie să tină cont ca azi în fiecare casă eu un observator paparazzi. Dacă vrei să-ţi faci publicitate despre potenţă stai de vorbă cu o femeie pe drum că ăla eşti! Ei bine, cred că a inceput, pe acest plan urbanizarea ruralului. La noi partea veselă a acestui proces este dragostea dintre Ghiorghiţă şi Lăcrămioara... Probabil o vom povesti la vară.


Citeste in continuare...

luni, 21 ianuarie 2008

Satele, o problema...

Pornit la drum din satul meu, cu o stare emotionala placută, bine dispus, ca intr-un amestec de ingrijorare si bucurie, mă gandeam, urcand Muchia Boghianului, ramasa neasfaltată din '88, că ar trebui sa intru in greva foamei pana cand autoritaile judetului vor catadicsi sa repere acest drum judetean pe care anual se papă miliarde dar care ramane mereu asa, nereparat. "Păi dacă il reparăm cum trebuie anul acesta noi unde mai lucrăm la anu' dom' profesor" - imi replica un picher de la drumuri mai demult si asa ca de mai bine de 20 de ani avem acelasi "drum in lucru"...
Mărăcineni, comună mare, aşezată la capătul dinspre Buzău a drumului european 85, a explodat pe faţada şoselei, cu un ansmblu de construcţii fără nici o noimă, intr-un amestec grotesc de magazine, ateliere, locuinţe, service-uri, etc. expresie evidentă a lipsei de orientare urbanistică şi impudica vulgaritate a neamprostului, care-si etalează suficienţa impuţită fară să-şi imagineze că deranjează. Aspectul de aici este, nimic mai mult decat o continuare a incorsetării imaginaţiei de acum peste 40 de ani cand prin Mărăcineni s-a facut primul asfalt spre Lopătari. Era un scandal continuu:in timp ce proiectanţii susţineau că lăţimea şoselei trebuie să fie de şapte metrii localnicii se opuneau la retragerea gardurilor şi aşa s-a ajuns la compromisul in care se găseşte uliţa aceasta azi, infern pentru cine circulă pe aici acum.
Dar să ţinem drumul european unde, de bine de rău e incă loc pentru toţi. In cei 360km care despart Buzăul de Suceava sunt cinci oraşe mari şi peste cincizeci de sate. Ascunse in aburul ceţos al lui ianuarie, inşirate pe terasele Siretului ori aruncate in ochiuri de pădure bucovinenă satele sunt prezenţe vii ale continuităţii istorice, uitate in proiect, povestite in amintiri, imbatranite şi dovezi sigure ale morţii clinice a unui popor aflat in totală fărămiţare feudală, sub un continuu război al nervilor. Boieri maziliti, ţărani alungaţi de pe moşii, străini ademenindu-ne fecioarele... Există opinia că aşa am fost predestinaţi. Credeţi ce vreţi dar pe mine mă obsedează ideia că dacă am văzut in timp cauze care au determinat efecte multe nedorite, atunci de ce acum nu ieşim din corsetul acesta şi dece gandim instinctual? Poate pentru că ne-am divizat conceptual atat de mult sau rădăcinile sunt uscate, ori mai degrabă limbajul s-a tocit in timp şi am refăcut aici Babilonul. Oricum, satul este o problemă majoră ce sanjeneşte grav europenizarea noastră. Urmează...
Citeste in continuare...

joi, 17 ianuarie 2008

Ruralul romanesc

Am proiectat un periplu prin tara avand ca obiectiv evaluarea starii de ruralitate a Romaniei si intocmirea unui ghid vesel al succesului personal in acest mediu.
Ca bebelusi europeni ce suntem, ne cam ustura ochii privind catre departarea din vestul tarii si incercam sa peticim cu atitudinea noastra o imagine-etalon pentru satul de maine.
E normal ca sa privim, inainte de orice, la cel de azi. Fac o precizare: desi pe linie materna s-ar fi cuvenit sa am partea mea din cele cinci case pe care bunicul le-a avut in centrul capitalei judetului meu, atestand prin acesta provenienta mea urbana, totusi ma simt mult mai bine cu sorgintea mea rurala si indeosebi cu calitatea de profesor taran pe care mi-am atribuit-o, casa mea parinteasca, de unde va comunic acum, se afla "in cel mai frumos sat din tara". Sublinierea mea este necesara tuturor celor care stramba din nas cand aud ca "X e de la tara", sau ocolesc discutia pentru a-si ascunde provenienta rurala. Primul ghid comparativ este cel al lui Alexandru Departateanu care afirma ca "locuinta mea de vara e la tara", intr-o poezie simpatica, tablou al satului in care, dupa cum se vede din poezie, nu prea ii placea. Vom fae o recapitulare recitind poezia si apoi, impreuna, vom comenta ce mai e si ce nu mai e din satul de altadata.
Citeste in continuare...

miercuri, 16 ianuarie 2008

Multumesc

Tuturor celor care mi-au transmis incurajari in demersurile mele pe blog, le multumesc! Am primit mailuri, mesaje si vorbe directe! VA MULTUMESC, dar vorba sboara, scrisul ramane! Va invit sa comentati pentru ca sunt la mijlocul lunii ianuarie si trebue sa decid: am castigat cititori si comentatori, continui, N-AM castigat... cotinui, ce sa fac? KLIIIC! Citeste in continuare...

Emin (file de ... extemporal)

Cu acest apelativ i se adresa Veronica, apoi ei au devenit o legenda in istoria literaturii. Si-au trimis scrisori, au dat masura iubirii lor, fiecare cum s-a priceput mai bine, in poezii sau in fapte. Ea si-a "pus-o" si cu Caragiale. Ma rog, o fi fost o alta dimensiune... a dragostei.
In ciuda... amandorura s-a retras la Varatec si la Agapia. Mai inainte a fost si la Viena si si-a facut o poza frumoasa pentru Istoria literaturii scrisa de Calinescu. Dupa care Mihail, fiind iarna si neavand lemne, iar copii umblau cu steaua, i-a trimis si ei o poezie de adio, "La steaua", in care a calculat cat timp i-a trebuit "luminii sa ajunga" (citat din poezie) la el si de acolo sa-i duca sentimentele Veronicai. Pacat insa ca din cauza viscolului, lumina de la stea s-a stins in drum, dar noroc cu amorul care, desi s-a stins si el a mai lucit un timp... Pe poet il urmareste in continuare raza lui. In acelasi timp s-a aprins si focul in soba, palpaind, asa cum reiese dintr-o alta poezie a sa cand el a cazut pe ganduri avand si perdelele lasate dar nu stiu daca s-a lovit sau nu de masa sa de brad despre care nimeni nu spune cine i-a facut-o.
Si a trecut 15 ianuarie 2008 cu A. Paunescu, Turcescu si alt epigon, vorbind, profanandu-l pe EL.
Citeste in continuare...

marți, 15 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul VII

A doua zi dimineaţă, parcă veneam dintr-o lungă călătorie, ireală, cu secvenţe şterse sau accentuate de visele nopţii. M-am sculat cu o aprigă dorinţă de a afla, ce şi cum. Mama trebăluia prin bucătărie, masa era pusa şi din farfuriile pline cu colărezi cu lapte ieşeau aburi îmbietori. Mă stăpanea incă o spaimă nedefinită, mai păţisem in aceei ani sperietori mari, dar acum nu găseam un răspuns concret, explicabil.
Cand s-au aşezat şi fraţii mei la masă, cel mare a intrbat-o pe mama de unde are nea Tică trotil. Am ciulit urechile. A venit cu el de pe front, răspunse răstit mama, să nu vă prind că vă mai duceţi pe acolo! Aha, asta era, mi-am dat eu seama. Trăisem spaimele din vremea războiului, cu ochi de copil neştiutor, fiindu-mi frică atunci cand nu trebuia, sau rămanand nepăsător dar cu gura căscată la momente de o periculozitate extremă. Acum nenea Tică, pentru care grija de a ne speria pe noi cei mici era o constantă, devenise lupul din pădure si-aveam să-i spun asta candva, situaţie pe care eu o receptam ca fiind ceva misterios, o forţă rea nebanuită, o ispită dar şi o gravă interdicţite. Combinaţia dintre frică şi tentaţia curiozităţii imi bantuia cugetul de copil cand am ieşit cu sania la poartă. Am trecut privirea peste locurile din jur sperand sa comunic cu ele si pe care parcă le chemam in ajutor, apoi m-am aruncat cu burta pe sanie coborand in viteza panta. Sfantul Ioan, trecuse. O mai veni?
Citeste in continuare...

duminică, 13 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul VI

Cateva fracţiuni de secunda ieşisem din real. Spaimă, frică, groază, putin spus. Mai bine zis toate, amestecate cu nedumerire privind veselia celor din jur. Apoi o nouă explozie pune capac şocului şi alerg inspaimantat la salonul adulţilor. Mă ciocnesc de nea Gigi care in acelasi timp ieşea din cămară razand către ceilalţi: "Doar doua ati pus?"Am continuat să merg spre salon timid şi contrariat. Nea Tomiţa cu şarmul lui mă abordeaza: "ce mă bolşevicule, te-ai speriat? stai cuminte, că vin americanii!"
Si veselia a continuat. Gheorghe Teodorescu, mare fruntaş ţărănist, cum aveam să aflu mult tmp după aceea, ii replică pe sub mustaţă: " las-o mai uşor Tomiţă, că NKVD ul e la Troacă!" Făcea aluzie la locuinţa celui la care au stat ruşii in drum "spre Berlin".
Ramas cam fara rost m-am strecurat spre bucatarie unde băeţii adulţi şi copiii mari işi incercau norocul la toci, un joc de cărţi, pe care aveam să-l invăţ şi eu mai tarziu. Alintat de nea Gigi si Gicuţa am adormt fără să-mi descante nimeni de speriat. Cand m-am trezit eram in brate la tata, mi se lipiseră nările şi trăsei o spaimă treibilă privind găurile roşietice al cerului negru, ce sclipeau ca intr-un mozaic mişcător. Am realizat că sunt in siguranţă doar că primul Sfantul Ioan de care imi amintesc bine se treminase.. .Celelalte doua sărbători la care am fost in 47 şi 48 au avut particularităţile lor, asa ca...
Citeste in continuare...

sâmbătă, 12 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul V

Conacul, aflat la o aruncatura de băţ de casa noastră, luminat cu lampi de gaz, se vedea, printre teii batrani, vesel, clipind in luciul zăpezii, cu căciula-i albă de omat peste streaşinile de şindrilă, fremăta, usile se deshideau si se inchideau la intervale scurte, dovedind forfota specifica unei case pline. Erau multe motive de bucurie dar una le intrecea pe toate.
Toti cei patru baieti ai sărbătoritului care fuseseră pe front, in ambele sensuri, s-au intors nevătămaţi iar povestirile, unele hazlii, altele aventuroase, starneau curiozitatea musafirilor. Biţa, femeia folosită in casă, in special la astfel de ocazii, servea branză cu paine si sunca de porc şi umplea la loc păhărelele de ţuică, turnand dintr-o carafă de sticlă. Fratii mamaei, cumnaţii, nu veniseră incă şi nici tuica nu-şi făcuse efectul aşa că discuţiile şi comicăriile se lăsau aşteptate. Nici tataia nu-şi acordase vioara iar Dorel aştepta doar un semn pentru a lua acordeonul. Ceilalti flăcăi, ca şi el, nea Tică, nenea Mircea si nea Gigi, stăteau prin bucatărie si sufragerie, intr-o veselie de ansamblu preocupaţi mai mult de ocupaţiile Biţei si a ajutorului ei Gicuţa, o tiganca, fata lui Chiriac fierarul satului. Reconstituind acum acele momente realizez cat de puţin informat eram la cei sase ani ai mei. Peste noapte, cand am adormit in braţele Gicuţii cu capul pe sanul ei tare, nu pricepeam de ce nea Gigi mă ţinea si el ,trecandu-si o mana peste mijlocul fetii iar cu cealaltă ma gadila pe mine la popou scăpand-o, din cand in cand, intre copsele ei rotunde...
Era un zumzet plăcut, intrerupt doar de urări cand, deodată, un ţipăt stăbătu casa, usile se dechiseră din toate părtile ,apoi totul deveni vacarm de tipete, rasete şi urale. Nea Benone intrase pe hol călare pe cal! Radea deschis pe sub mustaţa-i sură, răsucită frumos şi întreba curios: "ce-i, ce aţi pătit, ori nu-i aici sfantu Ioan?". In spatele calului, Ghiţă Dinulescu, un alt hatru, incă primar al comunei si fratele Nae il completau: "hai dragă ca noatinul tău iar a greşit poarta!"... Toti trei erau frati sau veri ai mamaiei. Ca să-şi ia rolul in serios tataia a inceput să cante un marş, apoi, batand cu arcuşul in vioară: "Sofiţo, adu o galeată cu ovăz că ti-au venit neamurile!" Politeturile de rigoare erau exagerate, cei veniti se vede treaba ca mai poposisera pe undeva, caci sărutau cam mult mainile cucoanelor, iar unde era mai umbra scapau si cate o ciupitura de buci, urmata de chicotul specific si hazul celorlalti. Vrajit de curiozitate am rămas in tocul uşii pana cand Ţinică, omul de la grjd a luat calul... Cand am revenit in bucătarie Gicuţa ieşea din cămară netezindu-şi rochia, toţi ceilalţi copii, mari si mai mici disparuseră. Apoi brusc uşa de afară se deschide şi năvălesc toti în fugă. Cateva secunde i-am privit inspăimantat dar o bubuitură groaznică făcu ţăndări un geam la sufragerie, clatinand inteaga casa.
Citeste in continuare...

Sfantul Ioan - episodul IV

Ma lua apoi cu el in dormitor unde, langa fereastra, peste covoarele si presurile frumos colorate -imi staruie insistent dungile de verde si rosu in combinatie cu negru si maro - era un birou mare cu sertare in ambele parti si la mijloc, acoperit cu o piele neagra pe care se afla un suport cu cerneala si toc. Dainuia un miros de flori de tei pe care-l simt si acum in nari iar un fel de placere amestecata cu spaima pune intotdeuna stapanire pe mine simtind ticaitul inimii in urechi.
Dintr-un portchei de piele scotea o cheita de la unul din seratre, fara graba, tragea de manerul alamit si scotea o cutie mare, albastra cu capac de sticla pe care scria mare, desenat, Stollwerck. Scotea cateva bomboane imbracate in staniol colorat, suficiente pentru palmele mele de copil: "ia nepote, sa traiesti!"... O sbughiam iute, fericit si imbujorat pe usa. Emotia era asa de puternica, acoperind orice amintire, incat nu stiu daca am zis vreodata "multumesc". Nu-mi mai amintesc nici daca am sosit acasa vreodata cu vreo bomboana...
Ziua decurgea in nota-i obisnuita a vietii de copil lipsit de vreo grija, trăgand sania pe derdeluşul din fata casei, zbenguindu-ma cu ceilalti copii si cascand gura la lumea care trecea ducandu-se sau venind de la biserica. Eram cel mai mic dintre frati si aveam suficiente haine, de la ceilalti ca sa ma schimb de fiecare data cand zapada se topea pe mine. Dupa amiaza, catre seara, venind dinspre un cap al satului trecea parintele cu coana preoteasa, atunci intram iute in curte sa vad unde se duc. A, la tataie! Cam in acelasi timp, Domnul Filipescu cu coana Tocuţa, ieşeau la drum, se uitau peste gard la vecinul lor Nea Tomiţa, fratele bunicului meu, se opreau un moment si porneau impreuna in acelasi loc, la Sfantul Ioan. Cand inserarea punea stapanire pe albul zăpezii plecam si noi acolo.
Citeste in continuare...

vineri, 11 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul III

Tataia statea pe canapeaua lui, pe prispa larga a conacului, privind in zare prin ochelarii cu lentile groase si rame negre, inspre Muchia Mircii, peste pomii argintati de promoroacă, in soarele diminetii de iarna. Purta o haină de dimie groasă dată la piuă.
Peste un pulovar de lană ca o jiletca, cu buzunare, in cel din dreapta avănd nelipsitul ceas de aur cu capac, legat cu zale de unul din nasturii vestei de lana. Pantalonii, tot din dimie groasa, bufanti, legati la glezne cu sireturi peste care trecea ciorapii de lana gri. Era incaltat cu papuci de piele, maro. ”Ce faci ma Didule?” ”Am venit sa-ti urezi la multi ani, tataie”! “Ha, ha, ha, - parca-l aud si acum - brava, ma, brava” si ma saruta pe frunte. ”Sa vii maine sa te tund, neaparat”! Avea, probabil, din campania de pe frontul bulgar din 1913, sau dupa retragerea in Moldova in primul razboi mondial, o grija deosebita pentru iigena corporala incat cea mai mica urma de neglijenta o taxa indiferent de context. Bineinteles ca tunsoarea era numarul zero.
Citeste in continuare...

miercuri, 9 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul II

Nu-mi amintesc vreo vizita a bunicului meu la noi acasa. In schimb eu eram un obisnuit al casei lui. Slab si iute eram curierul zilnic al mamei la "tatica"unde ma trimitea pentru orice... Cel mai mult imi placea cand, pentru a-mi rezolva misiunea, tataia era nevoit sa mearga la magazie. O constructie din caramida dubla, mare inalta care ma impresiona prin multimea obiectelor plasate in diferite moduri, peste tot, de la clopoteii cailor sau acioaele si clopotele pentru berbeci agatate de marginile rafturilor,
la butoaiele cu tuica ori la hamurile si căpţelele pentru cai si rotile "de rezerva" ale carutelor si trasurilor, sinele si cercurile de tocitori sau butoaie prinse in scoabe pe pereti. Priveam fascinat la alamurile hamurilor, la clopoteii pe care ii atingeam de fiecare data, tresaream la tacearea butoaielor pe care tataia le cicanea, din cand in cand, enigmatic si ofta.
Era o dimineata rece de iarna cand mama, dupa ce ne-a imbract frumos pe fiecare in bucatarie, la caldura, imi zice: Didule, du-te si zi-i la multi ani lu' tătica", e Sfantu Ioan!
N-aveam nici o retinere s-o zbughiesc in zapada ce incepuse a sclipi de primele suluiti ale soarelui de peste Muchia cu salcami...
Citeste in continuare...

marți, 8 ianuarie 2008

Sfantul Ioan - episodul I

In ascunzisurile intortochiate ale gandurilor trezite de amintiri, sarbatorile onomastice, traite in copilarie, persista cu un contur si o limpezime a imaginilor care pun in dificultate expresivitatea redarii lor...
Bunicul meu era Ioan, canta la vioara tinand arcusul cu stanga si potrivit obicieiului timpurilor primea musafiri, pe cinste, in acesta sfanta zi...
Recuperarea acelor timpuri printr-o adecvata redare a lor - 1946, 1947, 1948 - nu-mi da liniste si ma tem ca timpul acordat de cititorii mei blogului este sgarcit si insuficient motiv pentru care, incercand sa fac o punte cu prezntul, voi fi episodic...
Citeste in continuare...

duminică, 6 ianuarie 2008

Mais ou sont les neiges d'antan

Elev la liceul de baieti Buzau. Anul 1954, februarie 8, intr-o vineri. Amiaza la internatul liceului, cu mancare de prune uscate, dupa o ciorba de cartofi, acrita cu zeama de varza. Imi iau inima in dinti si ma apropii de batranul pedagog: "as dori o invoire". Ma priveste bland, cu compasiunea varstnicului pentru copii plecati de la casa parinteasca, dar si cu retinerea pedagogului pentru responsabilitatea asumata: "pentru?". O clipa am ezitat daca sa-i spun adevarul sau sa-i trantesc o minciuna cum obisnuiau colegii mai mari spre continua lui suparare. Peste un an aveam sa ma conving cat de bine am procedat alegand calea directa: "vreau sa ma duc acasa ca ai mei taie porcul deoarece vine fratele meu de la facultate, ca n-au avut vacanta de Craciun". A ezitat un pic, a privit ceasul, apoi a chemat un coleg: "vezi ca l-am invoit eu pe el sa mearga la parinti, ai grija" Un val de caldura mi-a inundat fata, am rostit un multumesc in fuga si am iesit cu pieptul plin de bucurie pe poarta liceului, fara sa mai ma uit in urma. Un cer plumburiu sprijinea orizontul si din cand in cand cate un fulg de zapada se furisa peste copacii din bulevardul garii. Tricoul de lana de sub haina imi tinea de cald, ma grabeam spre autogara aflata, pe atunci, in Piata Daciei. Timpul se oprise in loc, gandul sbura spre casa si la aflarea vestii ca rata - asa se numea micul autobuz ce lega Buzaul de Gura Vaii - a plecat, n-am stat nici un pic pe ganduri si am plecat spre iesirea din oras. In satul Clinciu, azi disparut, inainte de intrarea in Vernesti, am observat ca e rost de ninsoare. Fulgi mari, din ce in ce mai desi, invaluiau departarile venind dinspre Penteleu. Intind pasul, las in urma cateva care cu lemne, strabat lunca Vernestilor sub neaua din ce in ce mai viguroasa, asezata pe soseaua pietruita, nu mai am nici o idee ce ora sa fie. La intrarea in Candesti se lasa inserarea. In case se aprindeau lampile, cateva mogaldete, cu felinarele aprinse tesand umbrele, se mai preumblau prin curti la adapostruile de animale. Peste campul dintre Candesti si Satuc, noaptea a pus stapanire peste zari. Luminitele se micsorau cu departarea sau dispareau in bezna alburie printre siroaiele de flugi pravaliti neincetat. Josenii cu intortochiatele-i uliti si urcusuri imi umplura spatele de sudoare, foamea imi dadea tarcoale, zapada era deja pana la glezne si trecerea peste Muchia Spanzuratului mi-a furnizat si primele spaime cu umbrele noptii. Singuratatea, frica toponimului si crucea ce nu se mai distingea din zapada au crescut bataile inimii, coborarea spre Policiori fiind amestecata cu cazaturi si poticneli. Sosind acasa nins, imbujorat si plin de promoroaca am facut o neasteptata surpriza celor dragi, greu de descris in cuvinte, atmosfera de bucurie si mirosul de friptura ce se simtea de la poarta mi-au ramas sezatii nesterse, pe care le retraiesc deseori... in vis. Era ora zece seara. Nu uit nici mamaliguta rece cu gogosari. Somnul a fost adanc deoarece n-am auzit ca peste noapte se starnise vantul si viscolul avea sa ne acopere curtea pana peste garduri.

Astazi de dimineata a inceput sa ninga iar la ora cand scriu ninsoarea nu a contenit, imprejurimile sunt albe, pomii parca rad sub mantia alba a Sarbatorii Imparatesti. O fi o zapada de alta data?? E vreme de tihna, bucurie duhovniceasca dar si de placute surprize. In 1954, de nevoie, scoala s-a intrerupt doua saptamani! Adomnitei ar fi destept daca ar amana cu o saptamna inceperea scolii. Poate au timp copii sa-si faca temele si binecuvantatele surprize. Numai ca acum lumea s-a desteptat, gata, avem ce ne trebuie,hai la treaba! Pai, nu?? Citeste in continuare...

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Botezul Domnului

Timpuri normale, Dupa satiul Sfintelor Sarbatori si, mai ales al Revelionului, normalitatea se instaleaza incet, incet. Azi e Ajunul Bobotezei ca sa realizam eliminarea ultimelor toxine, dupa care luand aghiazma binefacatoare sa ne sfintim pentru tot restul anului. Fiti cu bagare de seama la cele crestinesti ca numai asa vom reveni la normalitate, la vremurile de altadata... Citeste in continuare...

marți, 1 ianuarie 2008

La finalul inceputului

S-a sfârşit primul an al demarajului nostru european. Gata. Ameninţaţi, imbrobodiţi, buimaci, iată-ne in anul doi! Genetic avem perspicacitate si isteţime să scăpăm de restanţe astfel că până la probele urmatoare iata-ne promovaţi. E plina lumea de retrospectivele acestui an aşa că ne vom rezuma la câteva observatii subiective, ca tot românul imparţial!

Glumele anului, clasamentele pe diverse paliere socio economice si politice ori artistice, tentaţia senzaţionalului aflata cu mult inaintea ispititoarelor descoperiri stiinţifice, unele doar banuite dar sigur existente, dar şi divagaţia pe multe subiecte fara putere creatoare, atestă mai degraba un an al stagnării dacă nu al impotmolirii in proiecte sau in inşelătoarele topliţi ale timpului nemăsurat. Intârzie să se dezvolte acel nucleu social economic in masură a determina gravitaţia grijilor şi nevoilor sociale care, deşi atenuate mult faţă de trecutul apropiat, păstrează discrepanţe ce rămân încă o caracteristică a anului intâi. Zona rurală abandonată ciclic, ia distanţă faţă de cea urbana rămasa la mentalităţi săteşti, dar fiţoasă şi amalgamată. Rutele înfundate ale integrării sunt percepute la ţară mai mult iritant si emoţional, fară nici o idee sau imagine concretă, doar cu fabulaţii colportate, care de care mai şicanante şi rămân înţelenite pentru o majoritate deloc neglijabilă. Satul se află in aşteptarea veşniciei, cu tristeţea vârstnicilor răvăşiţi de dorul celor dragi plecaţi spre alte zări, cu nedumerirea celorlalţi, fără altă şansă si rămaşi acasă, muncind pe apucate, în speranţa creşterii continue a ajutorului social... Respingerea dialogului instrucţional explicativ, este autentică aici iar, din nefericire, lipsa fermităţii opiniei publice sau a instituţiilor, creează o degrigoladă greu de oprit, cu multe consecinţe îndeosebi în plan etico-social dar şi economic. Există localităţi rurale in curs de dispariţie, fără nici un orizont de speranţă, doar ca locuri de joacă pentru adulţii pricopsiţi, în care iniţiativele se sting înainte de a se naşte, dar pentru care cheltuielile de la bugetul statului atestă falimentul sistemului administrativ actual. Pe celălalt mal, urbanul buzoian, detaşat net în cursa spre bine cu satul, înţelegând aici prin bine apa curentă, căldura şi informaţia, rămâne plafonat şi nu oferă decât iluzii în construcţia pilonilor urbanistici specifici Europei. Las că nici imaginaţia creatoare nu sparge geamul, ca să nu mai vorbim de faptul că promovarea ideilor, iniţiativelor şi fanteziilor localnicilor nu găseşte nici un traseu spre afirmare fie din lipsă de interes pentru administraţie, fie din lipsă de inspiraţie. Fără a dramatiza, mai ales că baruri, cafenele şi spaţii comerciale sunt, aspectul oraşelor noastre rămâne lipsit de personalitate, cu slabe şanse, în viitorul apropiat, de schimbări substanţiale, evoluţii occidentale in special in domeniul mediului şi gospodaririi lor, sau cu proiecte spectaculoase.

Anul de inceput al vieţii noastre in configuraţia politica europeană, sub un drapel şi o administratie comună, s-a terminat! Nimeni nu banuia ca va fi aşa de greu! Să ne incurajăm spunând că orice început e greu. Cea mai mare parte a dificultăţilor noastre sunt de adaptare. Mulţi işi imaginează o realitate feerică, minunată şi lipsită de griji, altora li se pare mai potrivită lamentaţia continuă si scenarita ocultă. In fine există şi o categorie dezarmant de consrvatoare care nu acceptă nimc sau nu aşteaptă nimic de la Europa unită. Pentru orice om intrarea într-un palat ori hipermaket reprezintă un şoc pe care-l depăşeşte prin înţelegerea logicii ambientale. Prin urmare omul intră fizic acolo. Ceea ce nu e valabil cu intrarea în Europa. Nu toţi românii au colindat în acest spaţiu. Ori ce comentarii am face, sau oricâte documentare am prezenta, nu vom avea efectul contactului direct. O asfel de cale e imposibil de realizat. Oamenii trebuiesc totuşi conştientizati că odată promovat anul intrării pe uşa din faţă a Europei urmează sa facem integrarea noastră acolo. Asa cum pentru adăuga un bec electric la o instalaţie trebue sa facem racordul cablului cu celelalte, tot asftel organismul politico-administrativ al Romaniei în toate componentele sale, trebuie integrat in cel al lumii europene. Partea cea mai dificilă a acestei operaţiuni depinde de noi, cei ce nu credem în migraţie ca formulă de durată a integrării ci mai mult ca o soluţie de moment, expresie, in special, a configuraţiei psihologice a unora dintre noi, forma de protest faţă de insatisfaţiile de conjunctură sau alergare după iluzii. Relizarea profesională nu o includ aici deoarece un cetăţean român ajuns somitate indiferent unde, rămâne cetăţean român.

Observăm aşadar, ca fiecare dintre noi trebuie sa-şi realizeze propria integrare. Ori in hăţişul firelor la care trebuie să ne cuplăm vom fi în stare să găsim contactele specifice? Trebie să fim foarte atenţi cu noi inşine pentru a nu ne incurca in propriile mreje. In mod sigur acest impediment poate fi evitat dacă realizăm comunitatea valorică ce ne uneşte. Pornind de la muncă, conditie şi valoare etică fundamentală, ajungând la filonul de aur al tradiţiilor şi culturii noastre a cărui valorificare în autenticitatea sa e încă mimetică şi cu miros de arhivă, şi acceptând ca singura condiţie momentană de dezvoltare a ţării, cultivarea valorilor democratice. ”N-ai cu cine!” o să mi se replice şi pe bună dreptate. Ceea ce am trăit în ultimii optsprezece ani nu ne poate folosi de model.

Inacceptabilul spectacol public, oferit de diriguitorii politici, trebuie să ne facă să înţelegem că soluţia datului cu părerea sau a fugii din calea adevărului este un fiasco total. Tolerarea minciunii de dragul apartenenţei la un grup sau altul de interese, alaturi de murdaria denigrarilor reciproce nu este o solutie, iar mult vânturata idee a schimbării clasei politice nu face decât să le întregească pe toate trimiţându-ne in labirintul discreţionarului. Care clasă politică trebuie schimbată, din care fac eu parte sau din care faci tu? Să fim seriosi, prin gestul ştampilei de vot fiecare aparţinem de o clasă politică! Cu cine o vom schimba, cu noi îşine, aducem din import?Iată cum din numai două intrebări ne trezim în fundătura ce nu duce spre integrare.

Am trecut de anul inceputului. Suntem in ograda europeană. Cu discernământ si inventivitate ne vom adapta. Cu toate câte le avem pe noi, bune sau rele, cu conducătorii de azi sau cu cei de mâine. Orice schimbare autentică vine din interiorul nostru, nu ne-o dărueşte nimeni, dar penru a fi omologată trebuie să o probăm prin fapte. Haideţi!! Citeste in continuare...