Ultimul ”atac” in spatele frontului (2)

Fată instruită, ca şi sora sa, Aurora, îndrăgostită până peste urechi de Tică, cu care ajunsese de mult la relaţii intime, o liniştise pe mama sa, coana Tocuţa, un gen de femeie neânchipuit de cumsecade, darnică şi cam nepăsătoare, ce nu se teşea de ultimaturile lui Mitică.

Auzind din nou zbârnitul fluierului, Aurora inţelese vorbele lui Gigi căci fluierul era al iubirii ei. Cum de nu şi-a dat seama? Plină de emoţie, se desprinse de cei doi şi alergă în acea direcţie. In lumina felinarelor care se mişcau pe drum distinse mai multe umbre de oameni, civili şi militari. Incetini, făcu ochii mari, recunoscu pe dom Fane, dar şi pe tatăl său, impreună cu câţiva militari ruşi, în mijlocul cărora se afla chiar Tică sporovăind cu aceştia intr-o limbă necunoscută ei. Dom Mitică o observă, întoarse bastonul şi şopti: ”du-te acasă!” ”A, tu eşti Aurora” strigă Tică care luă sticla de ţuică din mâna domnului Filipescu şi se întoarse spre militarii ruşi: ”maia jenşcina, da sfidania, mâ gavarim zavstra utro!” - femeia mea, vom vorbi mâine dimineaţă, la revedere - „spasiva vam!” - vă mulţumim - răspunseră aceştia hohotind de bucurie şi depărtându-se. Tică mai spuse ceva in ruseşte spre hazul ruşilor, iar dom Filipescu si don Fane se repeziră spre Aurora potopind-o cu intrbări despre ceilalţi. Nu mai trebuiau explicaţii deoarece zumzetul „trupei” lui Tomiţa, dominat de ofurile şi suspinele coanei Sofiţa, se rostogolea printre gardurile dinspre scoală. ”Suntem aici, mamă”, strigă Tică, lăsând sa-i alunce mâna stângă peste pulpa Aurorei pe care o strânse uşor, ridicând încet palma în sus. Ea îi prinse mâna cu a ei acoperind-o, se aplecă spre el şoptindu-i: ”stai să plece toţi”!..

Peste vârfurile ulmilor si salcâmilor din Muchea Mare auriul razelor de lună îndulci întunericul nopţii, iar umbrele obosite ale „cetei” de „refugiaţi” se distingeau în orbecăiala de pe drum.

Tică se desprinse, îşi îmbrătişă mama, pe unchiul Toma, sărută mâna coanei Tocuţa şi o luă pe sus pe sora sa Puica ducând-o în braţe până în faţa lui Fane, care rămăsese posomorât după plecare ruşilor, înţelegând sensul evenimentelor şi îngrijorându-se de vestea mobilizării generale alături de aceştia, adusă de cumnatul său. Apoi Tică, desfăcându-şi vestonul şi centura pe care o trecu in diagonală peste umăr, le spuse tuturor: ”mâine trece o divizie rusească pe la noi. Ăştia de la Troacă, ofiţerul şi cu soldaţii, sunt avangarda, nu vă temeţi suntem cu ei! ”Domnu Filipescu interveni puţin iritat: ”da de ce, domnule, s-au dus la ăl mai sărac din sat, nu puteau veni la noi?” ”aşa au instrucţiunile!”, o tăie scurt Tică, privindu-l pe Fane parcă i-ar fi spus să plece acasă. Acesta o luă după umeri pe nevastă sa pornind încet, ”noapte bună”, mormăi, nestăpânindu-şi un oftat. ”Hai vecine”! adăugă şi Tomiţa către dom Filipescu, auzind ultimile dascăleli ale Tocuţei către Aurora, ”auzi, să nu stai mult că mă omoară tactu!”

Se puseră toţi în mişcare domol, lăsându-i pe cei doi în mijlocul drumului, Aurora cu obrajii arzând şi pieptul zguduit de bătăile inimii, iar Tică prevzător ca orice genist, rotind privirile şi trăgând-o încet spre partea intunecată a şoselei, apoi acoprind-o grăbit cu gura, de la ureche la gât, apoi iar pe gură într-un iureş de sărutări, mângieri şi respiraţii întretăiate împigând-o uşor spre colţul gardului dinspre Moş Simion şi rezemând-o de el. Cunoscându-se mai de mult în intimitate, Tică spori intensitate mangâierilor coborând mâinele de pe sâni sub fustă. Simţind aceasta, cu o mişcare pe care Tică o aştepta, Aurora îşi dădu chiloţii în jos, lăsându-se moale peste Tică în dorinţa de a se răsturna pe iarba de sub gărdelniţă. ”Rămâi aşa”, şopti el şi apucă bărbăteşte, cu palma deschisă, pulpa ei dreaptă,săltându-i călcâiul pe care-l propti în centură. Cum scârbavnicul mădular ieşise de mult din pantaloni, cu o mişcare abilă îl impinse spre dogoarea ce venea de sub fustă, apoi încleştă fata cu braţele sale puternice săltând-o uşor, ritmic, gâfâind, încrucişându-şi respiraţia cu a ei, încolţindu-se reciproc cu sărutări pătimaşe. Ea, traia cu intensitate neobişnuită noutatea iniţiativei lui Tică, îl cuprinse cu braţele de gât, lăsă capul pe spate şi involuntar, ridică si celălalt picior încolăcindu-l de mijlocul bărbatului, extaziată de puterea acestuia, sporind în sărutări şi îmbrăţişări, simţind valurile placerii, apoi, într-un tremur involuntar, şopti, alba de gânduri, cu senzaţii de vis, sărutându-l pe gât, ”nici o grijă Ticuţule, aşa, a...” Acesta se eliberă de încordare, destins de bucurie, şi, într-un sărut prelung, slobozi năvalinc, prelungit prin toate ungherele trupului, grăunţii nevăzuţi ai spiritului ce dau inimitabila exuberanţă a împlinirii dragostei...

A doua zi dimineaţă satul era gol. Primele veşti au venit de la ai lui Troacă: ”davai ceas, davai hazaica”, ”da-mi ceasul, dă-mi femeia”, deviza a făcut înconjurul văii până în ziuă, aşa ca de pe Dealul Gurguieştilor, de pe Poduri, sau din Muchea cu Salcâmi, ochi iscoditori se roteau în susul şi în josul văii. Neliniştea se topi încet, încet, cu trecerea timpului iar lumea se convinse că aşteptarea e cel mai bun sfetcnic. Când soarele se ridică peste Râpa Mare, au apărut şi primele plutoane de militari ruşi, coborând de la Crucioi spre Ciuciurul Ţeviei. Apoi coloana se arătă înspământătoare rezemându-şi coada inspre livedea domnului Eustaţiu, sumeţindu-şi capul pe urcuşul Boghianului. Un nor de praf stăruia asupra ei, plutind legănat, în urmă.

Publicat de Mugur