Scrisoare de la ţară

Afundate în ceaţa dimineţii, dealurile, din jurul ”celui mai frumos sat din ţară”, Gura Văii, îşi poartă culmile prin imensitatea broboanelor umede anunţând parcă — cu vârfurile lor, răsărite fantomatic, din loc în loc, prin pâcla alburie, uriaşi cu spinările curbate — intrarea Zânei belşugului, veseliei si nostalgiei triste, în palatal gijilor, al neliniştii sufleteşti stârnită de trecerea timpului, al dragostei pălite de sărutarea ei, ori învârtoşate cu nectarul rodului din vii… Alunecarea vălătucilor alburii pe vale, iţită de zorii ce străpung orizontul, dezgoleşte, treptat, miraculos, pajiştea verde negru, zburlită de sărutarea negurilor umede, apoi creionează brutal râpile înlăcrimate şi oferă spctacolul desenat al pomilor încremeniţi de uimitoarele culori ce li se dezvăluie cu fiecare zi. Peste Muchea Mare, lumina creste în intensitate iar pe vale, alburiul ceţei se prăvăleste, botezând poienile şi satul cu stropi reci.

Cu gândurile furate de irepetabilul spectacol pe care-l urmaream îndemnand caprele sa intre la muls, în stana de la Popa Bică, plutesc în fantezii reflexive trecând de la inutilitatea măsurarii timpului prezent, la dimensiunile nemăsurabile ale Universului ori la specificul spiritual al fiinţei umane împraştiată în cele zări. In inaltul cerului întunericul se topeşte, rupându-se din loc în loc, cu fiecare steluţă ce dispare, dezvăluind mai întâi griul boltei, apoi azuriul umed şi-în sârşit - albastrul contrastant cu cenuşiul văii. Dinspre auriul dantelat al norilor de la răsărit, uitaţi parcă de noaptea ce dispare, silueta argintată a unui avion strălucitor în soarele ce îl prinsese déjà, fugea spre apus lăsând în urmă, deşirat, brâul alb al pântecelor sale. Blândele patrupede, plictisite, somnolente, mestecandu-şi hrana plimbată, indecise a-şi lăsa obolul, aşteptau îndemnul meu.

Trăit, dincolo de jumătatea vieţii, în alte vremi cu ideatică turnată în forme dictate, împins de incertitudini şi nevoi confecţionate de cele mai multe ori de tiparele timpurilor, acoperit de vălul intens perceput al necunoşterii realului din lume, îmbălsămat în miasmele patriotarde ale fericirii declamate fără simţire reală în realitate, mereu aruncată-n viitor, macinat de iluzii şi speranţe lipsite de orizont palpabil, am târât în suflet şi trup apăsătoarea condamnare a naturii mele existenţiale din “origini nesănătoase”. Aceasta era “blazonul” care mi-a umplut dosarele tineretii: ”fiu de funcţionar, nepot de chiabur cu origină socială mic burgheză, deci nesănătoasa”.

Am fost contnuu marcat de spaimele copleşitoare ale exploataării omului de catre om, luptei de clasă şi ale “demascării” burgheziei şi moşierimii. In puţine situaţii, mai mult comice ori sensitive, simţeam bucurii sufleteşti. În iureşul nebun al cotidianuluii impus umplut de “activităţi” mimetice, lipsite de inspiraţie, rupte de spiritualitate, anii au trecut cu repezicune şi – acum - privind limpezirea orizontului sub tăişul razelor Soarelui, aflat tot mai aproape de răsărit, m-am hotărât să va transmit aceste rânduri subliniind: ”ce putin îi trebuie omului ca să fie fericit!”

“Ţa,la uşă!”