Sfantul Ioan - episodul VII

A doua zi dimineaţă, parcă veneam dintr-o lungă călătorie, ireală, cu secvenţe şterse sau accentuate de visele nopţii. M-am sculat cu o aprigă dorinţă de a afla, ce şi cum. Mama trebăluia prin bucătărie, masa era pusa şi din farfuriile pline cu colărezi cu lapte ieşeau aburi îmbietori. Mă stăpanea incă o spaimă nedefinită, mai păţisem in aceei ani sperietori mari, dar acum nu găseam un răspuns concret, explicabil.
Cand s-au aşezat şi fraţii mei la masă, cel mare a intrbat-o pe mama de unde are nea Tică trotil. Am ciulit urechile. A venit cu el de pe front, răspunse răstit mama, să nu vă prind că vă mai duceţi pe acolo! Aha, asta era, mi-am dat eu seama. Trăisem spaimele din vremea războiului, cu ochi de copil neştiutor, fiindu-mi frică atunci cand nu trebuia, sau rămanand nepăsător dar cu gura căscată la momente de o periculozitate extremă. Acum nenea Tică, pentru care grija de a ne speria pe noi cei mici era o constantă, devenise lupul din pădure si-aveam să-i spun asta candva, situaţie pe care eu o receptam ca fiind ceva misterios, o forţă rea nebanuită, o ispită dar şi o gravă interdicţite. Combinaţia dintre frică şi tentaţia curiozităţii imi bantuia cugetul de copil cand am ieşit cu sania la poartă. Am trecut privirea peste locurile din jur sperand sa comunic cu ele si pe care parcă le chemam in ajutor, apoi m-am aruncat cu burta pe sanie coborand in viteza panta. Sfantul Ioan, trecuse. O mai veni?