In spatele frontului (1)

Când au ajuns la Muchea Mircii, umbra înserarii se prelungea pe vale înspre sat, alungând spre Muchia Mare, galbenul rosiatic al soarelui sprijinit pe iarba arsa a sfârşitului fierbinte de august, iar vâlceaua, de sub vârf, in care se adunau apele atunci cand ploua, formand Isvoru’ lui Cucu, era plină de lume, femei si copii, aflaţi într-o tematoare aşteptare şi curioasă neânţelegere. Umbrele celor doi, venind de-a coasta ,au fost recunoscute de copii repede, iar cand unul a zis, ”e don' Fane cu un om”, nea Costandin a replicat voios: ”hai domnu Toma, mai puneţi un ţoi”! Acesta scoase sticla, turnă fără tragere de inimă, întinse ţoiul, pe care-l păstrase din vremea când ţinuse o prăvălie, iar când Costandin puse mâna, rămase înlănţiut fără să-l lase din mână, spunând: ”bea leatule că nu se ştie dacă mai apucăm primăvara!” Apoi puse sticla la gură şi trase şi el un gât sdravăn. Rămase indiferent la ropotul de întrebări ale ălora care priveau către ei, mai ales după spusele domnului Toma. ”De ce, da ce o să fie, îl iscodiră curioase femeile, unde ne duce? ”mai interveni una rătăcită. ”La briceag!” -raspunse în locul lui, nea Costandin, privind în jos la ţoiul pe care tocmai îl golise, râzând în mustaţă acoperit de hohotele copiilor. ”Mă, Sofiţo, ăla-i Gigi! ”strigă, acoperindu-i pe toţi cu glasul său, nea Tomiţa, ridicându-se şi pornind în întâmpinarea celor doi. ”Aşa e mama!” ţipă şi Puica sărind, dupa naşu său. ”Aoleu, aoleu, Gigi, a.. a..” începu să boceasca coana Sofiţa, podidită de lacrimi, ”unde sunt fraţii tai, măă”, ţipă ea din nou, slobzindu-şi sufletul de mamă, învinsă de durerea neostoită a pierderii în urmă cu doi ani a celui mai iubit fiu. ”Trăiesc toţi mămiţă” se grăbi Gigi să răspundă, chiar dacă de o săptămâna nu mai ştia nimic de niciunul.