In spatele frontului (4)

Soarele mângâia salcâmii din Dealul Stupinii, iar zefirul amurgului smulse câteva frunze îngălbenite,răsucite de caldură, plimbându-le în răcoarea acelei după amieze târzii, peste mulţimea ce-şi murmura îngrijorările. Apoi, coana Lina îşi aminti ca nu plânsese destul, descătuşindu-şi baerele sufletului şi ridicând tensiunea celor din jur îşi dădu drumul cu obidă: ”Oof, unde te-ai dus Gheorghe şi mai lăsat singura?” Se puse si Vasile pe plâns, apoi, Dăneasca si ţaţa Niţa. Ceilalati se uitau, unii cu lacrimile şiroind involuntar pe obraz, alţii surprinşi ca după doi ani de la plecare domnului Gheorghe pe cealaltă lume, coana Lina a rămas la fel de dăruită sotului ei, alminteri faidoş bărbat, harnic şi plăcut la vorbă, dus dincolo prea de timpurii. Lina, aprigă şi posesivă, îi făcea deseori câte o ”moliftă”, cum glumeau vecinii, când venea seara târziu, in special de la Plescoi unde se vorbea că ar fi avut o mândră care îl trata cu cârnăciori si maruntaie, prăjite la tigaie, stropite din belşug cu vin. În sat veştile se preumblau cu repeziciune, iar coana Lina, fată orfană din ”razboiul neamului”, cum obişnuia să spună, era amarnic de neâncrezătoare şi suspicioasă, fiind crescută la casa unchiului său Iacob, învăţător la Policiori, cap de răscoală la nouăsute şapte, astfel că povestea cu dragostea extraconjugală a domnului Gheorghe ajunsese şi în casă. Ieşirile intempestive ale cocoanei erau nelimitate în replici, inconfundabile în conţinut, dar şi creative în expresii. Domnul tăcea, o lăsa să turuie şi la sfârşit replica morocănos dar şi cu şarm: ”fă Lino, nu poţi sa ţii ca de căcat”! Apoi se intindea pe pat şi adormea în ploaia de vorbe şi blesteme ale nevesti-si.
„Opreşte-te mamă, se răsti Fănel lăsând-o din braţe pe Puica, acum te-ai găsit?” Tăcere de plumb. Câteva suspine reţinute foşnesc iar freamătul murmurelor se reinstalează ca un fior născut şi din repeziciunea cu care soarele se înţepenise dincolo de crestele Fundatei, coborându-se miraculos, grăbind peirea in veci a acelei zile. „Vasile, mamă, Luţo, haideţi acasă că eu mă duc în sat să vad despre ce e vorba, tu Puica rămâi aci”, mai adăugă el luând-o înspre sat, simţind un negrăit impuls curajos care-l trimitea spre necunoscut. ”Tocuţa, rămâi şi tu, stai Fănele că merg şi eu”, întinse iar dom' Filipescu cârja înainte, neliniştit şi el de împrejurări. ”Rămâne Toma cu putonu” completă apoi în glumă uitându-se mai mult la Gigi care, rămas cu cele douâ fete, privea apusul soarelui, golind un ţoi cu ţuică, bucurându-se de plăcerea anturajului şi de venirea serii. ”Api plec şi eu leliţelor, interveni ţaţa Niţa, rămâneţi voi, astea mai tinere, că pe voi vă cută aştia, ce să ia de la o babă, o jumară râncedă?” se sumeţi ea cu năduf, mai mult pentru că don Toma învârtea ţoiul ăla doar printre cei câţiva bărbaţi.