Fane (1)

Fane, mai mare cu şase ani decât Gigi, trecut de timpuriu prin curioasele experienţe ale vieţii, însurat din dragoste aprinsă pentru Puica, fata grecului, la numai nouăsprezece ani, înţelese bucuria sergentului întors de pe front, rostuit bine cu povestea calului. Venirea lui îi deschise sufletul spre o speranţă, trecu peste amănuntul vizibil al celor petrecute in fânărie şi-l invită pe cumnatul său “la o izmă”. Era un vechi obicei al locului ca ţuica bună să fie păstrată în sticle, împreuna cu câteva fruze de izmă. ”Hai colo in şezlongurile de la umbra marului ăla”, zise şi-l luă de braţ. ”Dorino, adu căniţa cu izmă”! Caniţa era o sticla paralelipipedică cu ciciur şi dop. In fiecare dimineaţă când se întâmpla să fie goală dom' Fane o umplea trăgând cu un furtun subţire dintr-un butoi de salcâm. O aşeza în dulapul din bucătărie unde sta de obicei la masă, dar rămânea de multe ori neatinsă căci erau destule popasuri până acasă, multe din obligaţiile de srviciu pe atunci, se rezolvau la poarta omului sau în casă. Rar se întâmpla sa bea ceva dar niciodată nu refuza să vorbească fiind totdeauna, mare amator de conversaţie iscodindu-şi interlocutorii, mai ales vârstnicii, cu întrebări şi beseade care de care mai pline de tâlc.