La odaie (4)

Să-i spună lui Stelian? se gândi el o clipă, apoi simţi în zefirul dimineţii strecurându-se în odaie, mirosul proaspăt al jintiţii ce începuse să fiarbă, îşi trase pantalonii de doc, luă repede cămaşa de in, trecu oarecum stingher prin bucătărie, unde, desupra tuciului Biţa strângea urda, coborî treptele din lemn de stejar fără să-şi spună nimic. In camera din spatele odăii se răcori cu apă din cofiţă dând peste cap o bardacă plină, îşi spălă faţa şi gâtul, se întoarse în bucătărie, umplu cana cu lapte, se aşeză la masă, moment în care Biţa tăie cu aţa o felie de mămăligă, o aşeză pe o farfurie de pământ, adăugând o bucată de caş şi îndemnd, ca şi când totul era ca ieri, ”serviţi, domnişorule!” El, se opri o clipă, urmărind-o cu gura întredeschisă, oprindu-şi cu insistenţă privirile la cingătoarea fotei unde betele atârnau exact şi provocator în unghiul pe care tocmai îl pricepuse. Observand cum pantalonii subţiri de doc se umflă chiar in dreptul pravacului, Biţa luă iniţiativa: ”să îţi vezi de treburile tale la velniţă şi să pui ţuica unde a zis domnu Ioan că nea Costandin iar vine beat”.
Costandin Pâcleanu era genul de slujitor credincios pe care te pueai baza dar care, la intervale rare de timp, uita măsura la cazan şi se îmbata devenind de un comic irezistibil fie prin poeziile deocheate ce începea să le recite, fie prin povestirile anecdotice ale vieţii sale „la curte”, cum îi atribuise el denumirea conacului.
Vorbele Biţei îl stârniră pe Gigi care ştia de Costandin că era acasă şi, oprindu-se din mestecat, se pironi cu o mână pe unul din sânii ei, reluând intenţia de a o săruta. Lătratul gros al bătrânului Roli întrerupse tot, iar ea, desprinzându-se, zise: ”lasă, avem timp la noapte!” Cu aceste cuvinte se contura perspectiva unei lungi şi pasionale iubiri în care unul trăia bucuria începutului iar celălalt satisfacţia aventurii interzise.