Prundul garlii (5)

De obicei după câte un păhărel Ghiţă devenea sentimental şi, imbrăţişandu-l pe Fănel, cu ochii la una din fete exclama: ”frumoasă ne e viaţa!” Printr-un ordin al Conducătorului cei care îndeplineau anumite funcţii în administraţie erau “mobilizaţi pe loc”, trecând cu uşurinţă peste tragediile timpului şi adulmecând partea frumoasă a lui. Acum liniştea galeriei cu umbrar de viţă de vie, la ceasul amurgului de vară, nu spunea nimic bun. Se privesc, întorc capul spre casa lui nea Iancu, peste drum, dar aici doar câţiva porci râmau in gramada cu sâmburi de prună de la borhotul fiert al prunelor de vară, trăsnindu-i cadenţat intre măsele şi grohăind satisfăcuţi. Copilul, de care parcă uitaseră, îi privea cu ochii lui albastrii, zgâindu-se spre ei in sus, cu nedumerire, închizând un ochi, spre a se feri de bătaia soarelui ce se prăvălea galben roşiatic peste vârfurile împădurite ale dealurilor Fundatei. Ar fi vrut şi el să intre căci de fiecare dată primea câte o dulceaţă de prune cu nuci. Acum, fără să ţină cont de ce mai spuneau cei doi, se repezi către ei: ”vă uitaţi degeaba, au venit toţi pe izvor, tată“. ”Hm, ce facem, Fănele?” se foi primarul ca pentru sine. ”Hai, zi şi tu ceva”
“Mergem” raspunse celălalt şi se cufundă din nou în gânduri. Auzise de un ordin de mobilizare generală şi la ce treizeci şi doi de ani ai săi gânduri sumbre îi încigeau sufletul. Se scurseseră zece ani de când făcuse serviciu militar la pontonieri, în Brăila, iar imaginile vieţii cazone îl întristau. Il urmăreau incă vorbele unui plutonier major, la instrucţie: dacă aviaţia inamică apare vă băgaţi sub ponton, aţi înţeles? Ştia câte nenorociri adusese razboiul în acei ani şi se frământa stăpânit de un val de spaimă. Se despărţi de Ghiţă schiţând un salut si fără alte vorbe glumeţe, pe care şi le aruncau de obicei, coti spre casă. Lăsă să-i scape un suspin înabuşit si intră în curte trântind poarta grea cu putere... Apoi mare surpriză: din grajd ieşi cumnatul său Gigi, îmbrăcat in pantaloni bufanţi de dimie şi cu o pufoiacă pe el. ”Ţi-am adus calul, măi Fane!” strigă din toate puterile venind către dom Fane, al cărui nod in gât gâlgâi in plans, ”ce-i cu tine măăă!” şi se îmbrăţişară amândoi. ”S-a spart frontul la Iaşi, băiete şi de doua zile fugim încoace, toată noaptea am alergat şi în zori m-am băgat in paie, după leşi, n-am vrut să-i sperii pe ai mei şi am dormit buştean până la namezi“, zise el dintr-o răsuflare. ”Tătica s-a bucurat dar mămiţa nu era acasă, am auzit ce s-a întâmplat cu calul, m-am dus la ei că le ştiu limba şi ne-am înţeles: mi-au dat calul şi eu i-am dus la Biţa, da valtrapul l-au luat cu ei în porumb”, raportă ca la cazarmă cumnatul, prezentând adevărul convenabil şi ocolindu-l pe cel incomod, tocmai când Dorina, sclipi cu ochii ei de cărbune în uşa grajdului, având baticul cu floricele albastre legat la spate, o buclă blondă ieşită spre o sprinceană şi câteva fire de fân ramase neglijent pe o parte a fustei de vară.